În Corigent la limba română, ca şi în Roş, Galben şi Albastru, autorul ne joacă marionete, căror le cântă pe un ton de humor rece aproape continuu. Când pomeneşte de lacrimi, Minulescu are grijă, nu numai să le usuce repede: le şi anulează revenind printr-o originală modulaţie aspră, la tonul blagueur, care răsună în povestirea întreagă. Marionetele acestea sunt tipuri schematice, văzute după nişte norme, pe care le putem numi clasice, ale fantaziei humoristice proprii orăşanului român. Gazdele sentimentale, dar nedelicate la socoteli, ministrul zăpăcit şi totuşi impertinent, şeful de cabinet ştrengar şi genial în învârteli, ziaristul transilvănean egal devotat Siguranţei generale române şi celei austro-ungare, sora de caritate rusoaică, exaltată şi drăcoasă, revoltatul basarabean, beţiv şi idealist din primul roman, ca şi dascălii, directorii şi liceenii, popii, cusătoresele şi ofiţeresele, ca şi fetele disponibile dintr-o stradă a Libertăţii din Piteşti sau verişoarele accesibile; ca şi Marele Duce rus care protejează pe o Lizică evadată, tot din Piteşti, la Paris, din romanul apărut deunăzi, sunt scheme amuzante, cuprinse într-un sistem popular de a imagina; e un teatru de păpuşi al humorului şi al satirei româneşti târgoveţe. Minulescu literarizează un material consacrat, de exemple formale din reflecţia psihologică populară, de ţinte pentru gluma şi spiritul popular. Fiecare sferă socială îşi instituie o experienţă intelectuală şi estetică, în sisteme de tipuri şi scheme. Este bunul drept al artistului să le utilizeze, ca orice alt cuprins de experienţă, individuală sau de grup.
sper sa te ajute
La cum scrii, nu ar trebui să ai nevoie de povestire ci să ştii deja cum e să fii în acea situaţie.
În altă ordine de idei, nu se fac teme pe TPU.
Ce-o fi aşa de greu de priceput?