Credeți că părinții merită respect necondiționat doar pentru că sunt părinți, chiar dacă și-au abuzat copilul emoțional sau fizic ani de zile?
Ordonare:
După relevanţă
In principiu parintii MERITA respet, pentru ca ti-au dat viata si te-au educat.
In ce priveste abuzul, scrie-ne clar la ce anume te referi, ca sa vedem daca este "abuz" real sau acuzatie falsa.
Tot mai multi copii afirma zilele astea ca sunt abuzati doar pentru ca unii parintii ii supravegheaza mai strict, ca nu-i lasa sa faca prostii, sa fuga de acasa, sa fumeze, sa consume alcool sau sa umble noaptea la golanit sau alte lucuri rele.
Răspunde
Aș vrea să subliniez clar că atunci când vorbesc de abuz nu mă refer la limite sănătoase sau la faptul că nu am fost lăsată să ies noaptea. Aceasta este disciplină, iar eu înțeleg diferența.
Eu vorbesc despre abuz emoțional constant (reproșuri, umiliri, lipsă de afecțiune, blesteme) și abuz fizic grav. De exemplu:
De mică, pe la 6 ani, când făceam teme, mama mă lovea de multe ori cu capul de birou dacă greșeam ceva. Nu era vorba doar de o ceartă sau de o palmă, ci de violență repetată și dură care m-a marcat pe viață.
La 14 ani, pentru că nu am șters corect un pahar, tatăl meu m-a lovit până când am căzut și, când eram la pământ, m-a lovit cu picioarele, iar mama era în spatele lui și îi spunea să lovească mai tare.
Ca adolescentă 16-17 ani ceream bani pentru a merge cu prietenii la un suc, și nu primeam nimic, în timp ce tatăl meu cheltuia până la 100€ pe alcool în doar două zile, fără să țină cont de nevoile mele sau ale surorii mele. Chiar și atunci când ieșeam la o cafenea foarte aproape de casă, unde nu făceam nimic ilegal și ei mă puteau vedea oricând, mi se spunea să ies numai pe traseul pe care ei mă puteau urmări și „avea grijă" de mine, chiar dacă aveam deja 17 ani. Aceasta nu mai era grijă, ci control exagerat și sufocant.
Ni se refuzau lucruri elementare pentru școală (haine, rechizite) și ni se împiedica să ne ducem regulat la duș, pentru că „se consumă apă". Când se făcea seară, ni se spunea că a citi sau a studia înseamnă să consumăm lumină și că nu plătim noi facturile. Totul, în condițiile în care aveau bani suficienți, dar nu pentru a ne crește pe noi, copiii lor, care nu am cerut să venim pe lume și cărora ni s-a negat tot: dragoste, grijă, responsabilitate.
Aceasta nu este disciplină, este abuz pur și simplu. Faptul că mi-au dat viață sau că uneori au avut intenții de „educație" nu le oferă automat dreptul la respect. Un părinte are responsabilitatea de a oferi dragoste, sprijin și siguranță; atunci când aceste lucruri lipsesc și sunt înlocuite de abuz, respectul trebuie câștigat, nu cerut.
Răspunde
Din pacate, nimeni nu avea cum sa stie prin ce ai trecut tu in anii copilariei doar mentionanad ca ai fost abuzata de parinti, de aceea ti-am cerut sa ne spui mai exact ce fel de abuz ai suferit tu.
Vad ca acum ai 28 de ani, deci esti adult si majora de 10 ani de zile, timp in care ti-ai facut o viata personala, probabil ai casa ta, un job deja stabil, locuind departe de cei care te-au abuzat si sunt convinsa ca ti-ai facut o familie si posibil au copii pe care ii vei educa si le vei arata dragoste, asa cum tu nu ai avut niciodata de la parintii tai.
Astea sunt experinte triste ale vietii, peste care trecem odata cu varsta chiar daca ne-a marcat copilaria, sunt lectii pe care le invatam si pe care nu le repetam cu copii nostri, niciodata pentru ca ei merita dragostea ta, blandetea, ajutorul, intelegerea si iubirea adevarata.
Din ce zici tu, aia nu merita nici macar un scuipat sa irosesti pe ei.
Îți mulțumesc pentru răspuns. Și eu simt la fel, pentru că după tot ce am trăit, e greu să mai rămână ceva de respectat. Totuși, neamurile și chiar părinții mei îmi reproșează constant că sunt nedreaptă pentru că am plecat de acasă și că nu îi mai sun. Dar realitatea e că distanța a fost singura cale prin care am putut să mă protejez. Nu e lipsă de respect, ci o alegere de supraviețuire emoțională.
"părinții merită respect...chiar dacă și-au abuzat copilul ...fizic ani de zile"
uuuuuu, aici povestea are iz de caz penal. Du-te dom'le la poliție (asta dacă nu cumva ne minți!)
Nu mint și nici nu am vreun interes să inventez așa ceva. Din păcate, abuzurile au fost reale și constante. Problema este că atunci când ești copil sau adolescent nu ai puterea, curajul sau informațiile necesare să mergi la poliție. În plus, în multe familii există frica de rușine, de ce va zice lumea, dar și amenințări directe din partea părinților care îți blochează orice încercare de a cere ajutor.
Acum am 28 de ani și am ales să pun distanță și contact zero tocmai pentru că mi-am dat seama că nu mai am ce să caut în acel mediu toxic. Dacă am ales să vorbesc despre asta aici, este pentru a arăta că abuzul nu înseamnă doar „disciplină mai strictă", ci traume reale care lasă urme pe viață.
Hmmmm, tu știi mai bine despre ce e vorba
Mă bucur să aud asta mai ales din partea unui părinte, pentru că arată că există oameni care înțeleg că respectul nu vine automat doar pentru că „ai dat viață", ci se câștigă prin felul în care îți tratezi copilul. Mă liniștește să știu că există și părinți care gândesc altfel.
Mulțumesc pentru răspuns.
Cu placere! Trebuie totusi sa mentionez ca eu sunt printre aia "nebuni" si ce etichete mai gaseste "plebea" pentru noi. Genul ala de om pe care il apeleaza adesea sa le explice chestii sau sa ii ajute cu ceva, dar parca nu prea ar vrea sa fie vazuti cu el la o bere sau pe strada. 
In ziua de azi am 28 de ani, si am avut o copilărie și adolescență foarte grea, plină de abuzuri emoționale și fizice, în special din partea mamei. Nu am primit niciodată afecțiune sau o vorbă bună, doar critică, umilință și control excesiv. Tatăl meu era alcoolic, nu era prezent și cheltuia pe băutură, în timp ce mie și sorei mele ni se spunea mereu că ‘nu sunt bani’. Mama, deși era victima unui soț agresiv, a ales să își verse frustrările pe mine și sora mea. Ne spunea că regretă că nu i-a spus tatălui meu să mă bată mai tare, și chiar astăzi încă îmi reproșează lucruri de genul ‘respectul i se cuvine doar pentru că e mamă’.
Pentru mine, asta înseamnă abuz: o lipsă totală de iubire, susținere și siguranță din partea părinților. Nu un conflict trecător, ci ani de zile de frică, durere și lipsuri emoționale. Din cauza lor a trebuit să renunț la studii și să plec de acasă ca să îmi protejez sănătatea fizică și mentală. De aceea, mi se pare nedrept ca părinți care și-au abuzat constant copiii să pretindă mai târziu respect necondiționat doar pentru că sunt ‘mamă’ sau ‘tată’."
Asta nu e chestie de dezbatere și o chestie logică, nici părinții nici altcineva nu merită respect pentru așa ceva.
Sunt total de acord! Mulțumesc pentru răspuns
Nu, un parinte adevarat isi iubeste copilul neconditionat, abuzatorii nu pot fi numiti parinti si nu merita nici respect nici mila nici altceva.
Depinde de abuz.
Daca doar te-au batut si/sau te-au certat pentru ca erai obraznic/a, dar in rest ti-au vrut binele, atunci eu zic ca merita respect. Pana la urma au facut tot ce au putut ei incat sa te creasca cat mai bine posibil. Stiu ca unii o sa spuna ca au fost batuti, certati, iar ei s-au simtit aiurea, etc. Ok, pai daca nu pateai asta, nu mai ajungeai omul care esti acum. Cel mai probabil erai un delicvent care credea ca tot ce zboara se mananca. Si tot ce incercai sa obtii in viata, pierdeai, pentru ca nu erai educat din timp. Si in cazul asta nu ar trebui blamati parintii respectivi. Pentru ca atat au putut ei sa gandeasca cand te-au crescut. Nu e ca si cum te-au nascut doar ca sa simta placerea de a abuza un copil. In trecut nu era conceptul de "parenting" asa cum este acum, si atunci faceai tot ce functiona pentru a educa un copil. Chiar daca asta insemna sa ii mai bati sau certi atunci cand scapau de sub control.
Insa mai este un tip de abuz. Cel pe care nu ar trebui iertat si pentru care respectul nu merita sa il acorzi. Daca parintii tai te desconsiderau si te bateau constant, chiar si atunci cand nu aveai nici o vina. Daca te manipulau emotional incat sa traiesti nasol, iar ei sa profite de pe urma asta. Atunci parintii aia nu merita nici macar bagati in seama, atunci cand pleci de acasa. De respect nici nu mai zic.
Majoritatea lumii gandeste gresit cand vine vorba de relatiile familiale. Pentru ca atunci cand esti parinte/copil/unchi/nepot/bunic, etc. nu inseamna ca ai dreptul sa te porti ca un gunoi cu altii. Am vizat niste utilizatori pe aici care isi pupa in fund rudele, chiar daca acestea i-au tratat ca pe niste lepre.
Trebuie sa ne gandim ca familia nu este un panaceu care sterge cu buretele orice comportament negativ. Nu conteaza ce grad de rudenie ai fata de aproapele tau. Atata timp cat esti de buna credinta si cat iti respecti atat propria persoana, cat si pe cea de langa tine, inseamna ca faci o treaba exemplara in societate. Insa daca esti un gunoi de om si imi faci rau doar ca sa te simti tu bine, atunci poti sa fi si mama, ca tot nu te iert. Nu inseamna ca o sa ma port si eu ca un gunoi cu tine, dar nu te astepta sa iti cant in struna pe principiul ca "mi-ai dat viata". Puteam la fel de bine sa nu traiesc, daca stiam ca voi trai o viata de nimic langa tine.
Si o zic din nou. Daca familia ta te-a tratat nasol, nu ai nici tu dreptul sa ii tratezi la fel de nasol. Pentru ca nu cu razbunare se rezolva o problema. Ci pur si simplu ii ignori, treci peste, si iti traiesti viata fara sa mai apelezi la ei sau sa depinzi de ei.
Datoria noastra e sa fim buni, nu sa ne coboram la nivelul celor care nu sunt.
P.S. Nu am avut parte de parinti abuzivi.
Îți mulțumesc pentru răspuns. Înțeleg ce spui, dar în cazul meu nu a fost vorba de câteva bătăi pentru disciplină, ci de ani de abuz emoțional și fizic gratuit. Nu am primit niciodată afecțiune sau o vorbă bună. Mama îmi spunea că regretă că m-a adus pe lume, mă blestema și îmi amintea constant de „sacrificiile" ei, de parcă era o povară că m-a crescut. Tata era alcoolic, mereu prezent în baruri și absent ca părinte, iar conflictele lor permanente ne-au lăsat fără liniște și siguranță pe mine și pe sora mea. În adolescență eram controlată obsesiv, cu restricții absurde și pedepse emoționale, iar visurile mele, cum ar fi să termin o facultate, s-au năruit din cauza mediului toxic de acasă.
Pentru mine asta nu mai înseamnă educație, ci abuz în toată regula. Și de aceea simt că respectul nu se poate cere automat doar pentru că cineva e părinte, ci se câștigă prin iubire, grijă și responsabilitate.
Inteleg. Sper sa-ti gasesti scopul si pacea in viata, chiar si dupa cele intamplate. Gandeste-te ca tu acum constientizezi greselile parintilor tai, si poti invata din ele. Acum stii ca violenta, santajurile, controlul fortat si reprosurile negative, nu isi au rostul, si pot distruge vieti.
Urmeaza-ti visul/visele, si nu te gandi ca este imposibil. Orice poate fi posibil in lumea asta daca iti pui in minte si perseverezi. Evita persoanele toxice ( inclusiv parintii tai ), si nu te razbuna. Pur si simplu evita-le. Singura "razbunare" care ii va roade, e sa fi tu realizata si sa te bucuri pe viata pe care ti-o construiesti.
Daca simti ca este dificil sa treci peste, poti apela la un psiholog.
Îți mulțumesc mult pentru cuvintele tale. Înseamnă foarte mult să simt că cineva înțelege prin ce am trecut. Am ales deja să pun distanță și contact zero cu părinții mei pentru a mă proteja și a-mi construi propria viață.
Împărtășesc aceste lucruri nu pentru a mă răzbuna, (nu am nici o intenție în a o face) ci pentru a face vizibil abuzul emoțional și fizic și pentru a arăta cât de grave pot fi consecințele lui asupra copilului și adolescentului.
Încerc să învăț din experiențele mele, să îmi urmez visurile și să construiesc o viață cu bucurie și liniște. Știu că vindecarea e un proces și, dacă va fi nevoie, nu voi ezita să apelez la un psiholog.
Îți mulțumesc încă o dată pentru încurajare și pentru că înțelegi că abuzul nu este ceva de trecut cu vederea
Cu drag! Succes in toate!
NU. Clar ca nu. Respectul se castiga, la fel si iubirea.
Singura iubire neconditionata este parinte-copil, nu invers.
Nu merita nici sa te uiti la ei la batranete, sa intorci capul si sa iti vezi de drum
Nu. Dacă un om bea, nu muncește deși poate și își bate copilul nu merită nici în p*zdă să-i zici să se ducă. E pielea *** un asemenea `om`.
Dacă `omul` ce face parte din tipologia menționată mai sus culcă copilul în casă la el și îi dă mâncare, este în pana mea un minim. Respect merită cei care trudesc pentru copiii lor și le vor tot binele de pe lume.
Sunt total de acord. Eu am trecut prin abuz emoțional și fizic și lipsă de grijă constantă. Pentru mine, respectul nu poate fi cerut de la cineva care nu a oferit niciodată protecție sau iubire. Mulțumesc pentru răspuns.
In niciun caz. Cine a abuzat un copil merita sa intre în închisoare, in niciun caz nu mai merita respect!
Ai perfectă dreptate, exact așa simt și eu. Mulțumesc că vezi lucrurile la fel.
Crezi ca ești singura care ai avut probleme cu părinții?
Daca vei cunoaște pe cineva care sa te iubească si vei reface echilibrul emoțional atunci vei putea sa-i ierți si vei avea multă iubire si compătimire fata de parinti.
Dar probabil iubirea lipsește din viata ta.
Apoi dacă ei au avut tot timpul reproșuri nu are sens sa vii si tu sa reproșezi, asa sunt ei dar tu poți sa-ti depășești condiția si sa fii mai buna decât ei.
Părinții sunt tot părinți indiferent ce s-ar întâmpla.
Deja ai pus limite si faci totul sa nu te afecteze purtarea lor dar nu rupe legătura cu ei.
Părinții au datoria să ofere iubire și siguranță copilului, nu control, umiliri sau violență. Dacă asta lipsește, nu este vina copilului. Eu am trăit control excesiv, pedepse dure și chiar abuz fizic (la 6 ani îmi aduc aminte, mi s-a izbit capul de birou pentru o simplă greșeală la teme, și acea pedeapsă a devenit o obișnuință pentru "mama" mea de nenumărate ori). Asta nu este disciplină, este abuz.
Faptul că ei au avut „reproșuri" sau propriile probleme nu justifică felul în care și-au tratat copilul. Copilul nu trebuie să plătească pentru neputințele părinților.
A pune limite sau a mă distanța nu înseamnă lipsă de iubire, ci protecție și respect față de mine însămi. Iertarea, dacă va veni, trebuie să fie un proces personal, nu o obligație impusă.
Fiecare avem un bagaj anume de cunostinte si cred ca din dorinta de a face bine probabil au facut mai mult rau insa nici un parinte nu vrea raul copiilor.
Poti incerca sa te detasezi de situatie, sa iti iei o chirie si atunci vei stabili tu timpul de petrecut cu ei iar cat despre respect cu siguranta trebuie pastrat.
Cat de rai credem ca pot fi parintii, dupa plecarea lor nimic nu va mai fi la fel si de aceea iti recomand sa ii iubesti si sa ii pretuiesti in limitele tale.
Îți mulțumesc pentru gândurile tale. Înțeleg de unde vine ideea că părinții nu își doresc răul copiilor, dar realitatea nu este întotdeauna așa de simplă. În cazul meu, nu a fost vorba de greșeli „din dorința de a face bine", ci de acte repetate de violență și control care au lăsat urme adânci.
De aceea, pentru mine respectul nu vine automat. Nu spun că trebuie să port ură sau să mă răzbun, dar nici nu pot să ofer iubire și prețuire necondiționată unor oameni care au ales să își reverse frustrările asupra mea în mod repetat.
Îți dau dreptate într-un punct: că este important să îți stabilești limitele. Tocmai de aceea aleg să păstrez distanță și să îmi trăiesc viața în echilibru, fără să mă mai expun la aceleași răni. Pentru mine, a iubi și a respecta nu înseamnă să accept abuzul doar pentru că vine de la părinți, ci să învăț să mă respect pe mine și să îmi construiesc relații sănătoase.
Intenția mea nu este să îi judec sau să îi blestem, ci să fac vizibil faptul că nu toți părinții își tratează copiii cu dragoste și responsabilitate. Cred că e important ca și vocea copilului rănit să fie auzită, nu doar clișeul că „după ce pleacă părinții, vei regreta". Poți regreta lipsa a ceea ce NU ai primit niciodată, și asta e la fel de dureros.
De multe genratii in urma au fost probleme, ba drogurile in 70, 80, ba alcoolul 80-90, sunt generatii care au crescut gresit si in continuarea o transmit si o fac gresit.
Incearca sa faci si o terapie sa te scape de anumite chestii ce te tin pe loc, daca vrei
Daca nu aveau probleme si totul le mergea bine sigur nu se mai comportau asa parintii tai. daca nu au facut ceva foarte foarte grav cred ca merita sa i respecti si sa i apreciezi in continuare.
Chiar dacă părinții au avut sau nu probleme sau dificultăți în viață, asta nu justifică abuzul emoțional și fizic constant asupra copiilor lor. Eu am trecut prin ani de umilințe, lipsă de afecțiune și violență, și am fost nevoită să pun distanță față de ei pentru a-mi proteja sănătatea fizică și mentală. Respectul nu se cere automat pentru că cineva poartă titlul de părinte; el se câștigă prin grijă, iubire și protecție reală
Eu nu a-și putea consider orice părinte, un părinte real! dacă acel părinte nu-i sănătos la mansardă! la minte! Are apucături și sechele dinalea, săte bată, agreseze, abuzeze, păi acolo este de psihiatrie!, este de spital! Ăla nu mai este părinte Adevărat!
Știu niște "părinți", unde crescusem eu într-o curte cu mai multe famili și acum mai țin minte acel cuvânt cei spunea, mama acelui copiil ce noi ne jucam în curte cu el, îi adresa următoarele cuvinte! Dumnezeul îmi este martor! Așa îi spunea mereu acelui copil femeia aia! eu te am făcut eu te omor! Un așa "părinte" este de internat la psihiatrie!, de urgență nu ai cum săi spui asta unui copil ca mamă! Ce i-ai dat viață apoi, îl bătea "mama" acelui copiil în mijlocul curți de față cu noi, toți copii ce eram în acea curte!, într-un final femeia, a fost denunțată la protecția de copii, și lau loat pe copilul ăla la creșă! Nu toți "părinți" sânt părinți reali!
Mai sânt o groază de cazuri recente unde foarte mulți așa ziși "părinți " își maltratează, bate copii își chinuie copii cu intenția de a, le face răul cel Adevărat, adică rău, nu altceva "glumă ", sa ajuns grav de tot cei pe lumea asta!, ...Nu am înțeles niciodată de ce unui așa "părinți " care se consideră ei "părinți " își nenorocesc propi lor copii ce le-au dat viață! Așa ceva este grav grav de tot prea bolnav dezumanizați, inumani să-le faci rău la propi tăi copii, Doamne Dumnezeule ferește! Toții copii abuzați matratați, lăsați cu sechele pe viață de toți nenorociți de le lumea asta! "Părinți" ăștia ar merita pușcărie pe viață si scaunul cu electroșoc! Eu de ăștia milă n-am!
Salut draga mea Bianca. Da, cred ca parinti trebuie respectati si iubiti indiferent de situatie. Intr-adevar, e greu dar asta ne spune Cuvantul lui Dumnezeu in porunca 5 -a : "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ". Si Isus ne invata sa-i iubim si pe cei ce nu merita : " Binecuvantati pe cei ce va blesteama, caci daca sunteti buni doar cu cei ce va fac binele, ce rasplata mai asteptati? Nu asa fac si pagani? ". Gandeste-te ca daca areti bunatatea fata de ei si ii respecti, iti faci si tie bine si lor, ai numai de castigat draga mea.
Bună,
Îți mulțumesc pentru mesaj și pentru perspectiva ta. Înțeleg ce spui din punct de vedere al credinței, eu fiind credincioasă, dar experiența mea cu părinții a fost una de abuz emoțional și fizic constant. Pentru mine e foarte greu să vorbesc despre iubire și respect necondiționat față de ei, când de fapt am trăit lipsă totală de afecțiune și multă durere. Cred că iertarea și respectul sunt procese care trebuie să vină natural, nu impuse de frică sau de datorie.
Salut, inteleg si stiu ca e greu sa ierti, dar te asigur ca merita. Totusi de multe ori in viata, iertarea si respectul nu vin natural, mai ales cand acea persoana nu merita, in cazul tau, parinti tai, de aceea trebuie sa depunem efort pentru aceasta.
Apropo, nu trebuie sa vorbesti fata de ei despre iubire si respect neconditionat, ci sa le areti altceva decat se asteapta ei sa primeasca ( asa cum ne spune Isus), daca ei ti-au aratat rautate si umilire, tu arata-le dragoste si pretuire ceea ce ii va uimi. Iti vei face bine si tie (o sa scapi de ura aceea ce te roade in suflet si nu iti da pace ), cat si lor (au sa constientizeze intr-o zi cat de rau au procedat).
Nu te gandi la razbunare, caci ea nu iti va aduce deloc pace. Roaga-te si oricat de greu ar fi, lupta-te sa ierti, chiar daca poate in ochii lumii pare o prostie, dar facand aceasta demonstrezi ca esti puternica si ai sa ai rasplata in ceruri!
Am avut si eu o imprejurare, in care un om pe care l-am ajutat, i-am fost alaturi, mi-am daruit din timp, am incercat sa fiu cat de bun. m-a umilit in fata multor oameni din cauza unei presupuse lui greseli (practic m-a certat in fata tuturor pentru nimic). Tin minte ca am venit acasa, am luat o foaie si am facut 2 tabele unde am scris. "Avantaje daca il iert" "Avantaje daca nu il iert si ma razbun", am completat tabelele curgandu-mi lacrimi si pana la urma am decis sa il iert, o decizie pe care nu o regret deloc, chiar daca pe moment atunci voiam sa ii intorc cu aceeasi moneda.
Asa ca, draga mea Bianca, fa si tu un tabel cu "Avantaje daca ii iert " si "Avantaje daca nu ii iert ", si vezi daca merita! Exista un Dumnezeu si chiar iti va rasplati daca faci alegerea buna. Orsicum viata e scurta si suntem doar niste calatori, nu merita deloc dar deloc sa ti-o consumi tinand ura. Gandeste-te ca biblia spune ca "Dumnezeu da ploaie si peste cei buni si peste cei rai", si tu in calitate de fiica de Dumnezeu, nu ai vrea sa fii ca tatal tau ceresc? Sa areti bunatate si catre cei buni dar si catre cei rai.
Daca mai vrei sa discutam scrie. Daca gresesc undeva sau mai ai intrebari, spune-mi fara ezitare, imi place sa ajut daca pot si sa discutam ca niste oameni maturi
Îți mulțumesc pentru mesaj și pentru faptul că ai vrut să îmi oferi un cuvânt de încurajare. Eu respect credința și înțeleg cât de mult contează iertarea în ochii lui Dumnezeu și în viața unui creștin. Dar în același timp, cred că trebuie să facem diferența între situații mai simple de nedreptate sau de ofensă (cum a fost cazul tău, cu cineva care te-a umilit pe nedrept) și situații de abuz sistematic și violent, care marchează un copil pentru toată viața.
În cazul meu, nu e vorba doar de reproșuri sau vorbe grele, ci de violență fizică și emoțională gravă: de la 6 ani mama îmi trântea capul de birou pentru că greșeam la teme, tata mă bătea până leșinam pentru un pahar spălat prost, iar mama îl încuraja să dea mai tare… În adolescență nu mi se permitea nici să ies din casă liber, eram controlată și lipsită de lucruri de bază precum igiena sau haine decente, în timp ce ei își permiteau orice pentru plăcerile lor. Asta nu a fost educație, nici „grijă strictă", a fost un abuz repetat care m-a făcut să cresc cu răni adânci.
De aceea, pentru mine iertarea nu este ceva ce pot să „forțez" doar ca să bifez că am făcut voia Domnului. Iertarea, dacă va veni, va fi un proces profund, vindecător, pe care îl voi parcurge în timp și doar cu sprijin, poate chiar cu ajutor profesional și spiritual. Nu vreau să mă răzbun, nu caut să port ură, dar nici nu pot să le arăt dragoste și prețuire unor oameni care m-au distrus în copilărie doar pentru a-i „uimi" sau a le da o lecție.
Cred că Dumnezeu, care este iubire, nu cere copilului să se întoarcă spre cei care l-au traumatizat, ci să își păstreze sufletul curat și să caute să se vindece, să iubească și să fie bun acolo unde primește respect și lumină. Pentru mine, adevărata dovadă de credință este să nu las ura să mă consume, dar și să îmi pun limite sănătoase și să nu mă mai expun la abuz.
Îți mulțumesc încă o dată pentru gândurile bune. Intenția mea cu această postare nu a fost să caut răzbunare, ci să fac vizibil un subiect despre care prea puțini vorbesc: ce se întâmplă atunci când părinții nu oferă iubire și protecție, ci exact opusul. Cred că și această sinceritate are un rost în fața lui Dumnezeu.
Salut, dragul meu Elian Codrut. Nu iti stiu povestea vietii tale si nu stiu prin ce imprejurai ai trecut, ce familie ai sau in ce mediu ai crescut, dar inteleg frustrarea ta. Intr-adevar, lumea este nedreapta, si parca vazand nedreptatea asta, iti vine sa ridici pumnul spre cer si sa strigi : "Nu are cum sa existe un Dumnezeu cand e atata NEDREPTATE", dar sa stii ca pe pamant sunt necazuri din cauza omului si caderii lui in pacat. Totusi, gandeste-te un pic cat de mult a iubit Dumnezeu lumea, da Dumnezeul cel pe care il uram (si nu El era vinovat)... si-a trimis singurul lui Fiu (Ce avea el mai SCUMP ), ca sa moara pentru noi si sa avem viata VESNICA, nu pe acest pamant (traim doar 60-100 de ani ), ci in vesnicie! Gandeste-te un pic, daca e adevarat ce spun, atunci merita sa pierzi vesnicia pentru niste lucruri trecatoare? Biblia e dovedita ca fiind adevarata, si sunt foarte multe marturii, sunt foarte multe prorocii implinite si chiar Domnul ti se poate descoperii daca staruii ca El sa ti se descopere, daca esti gata sa il primesti in inima ta!
Ai spus : "Daca tatal meu ma violeaza, trebuie sa-l respect" din punctul nostru de vedere nu, nu merita deloc, dar ce ne spune Isus? El ne spune sa iubim chiar si pe cei care ne fac raul, cu alte cuvinte da, trebuie sa il ierti si sa il faci sa constientizeze ca a gresit si daca nu vrea, macar ai constiinta impacata si nu incarcata cu ganduri rele.
Ai mai spus : "Religia este o minciuna cu care cei puternici sa poata subjuga prostimea", asta nu e adevarat, cei care s-au folosit de religie ca sa manipuleze lumea si sa omoare cat mai mult oameni, NU au fost deloc POCAITI. Biblia cere sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti, sa ierti pe cel ce iti greseste si pe cel ce iti face raul, sa hranesti pe cel flamand, si sa il ajuti pe cel lipsit, asta ti se pare ca subjuga pe cineva? Nu, absolut deloc, parerea ta despre religie e formata din cauza unor oameni care s-au dat religiosi dar de fapt nu erau DELOC, erau doar niste lupi imbracati in oi.
Daca ai vreo intrebare, sau ai vrea sa discutam despre ceva, nu ezita sa imi scrii, as dori sa vorbesc cu tine, nu cu jigniri sau cu cuvinte urate, ci frumos, uman si cu intelegere.
Vreau sa-ti spun ca, fata de altii, eu am studiat fenomenele religioase.
Eu iti pun doar o intrebare: daca Dumnezeu este atotputernic, de ce sunt in lume atatea religii si secte religioase? Is curios ce zici.
Nu, nu merita respect necondiționat, in primul rand, ei nu te au ales pe tine sa le fii copil, natura li te a oferit, putea fi orice alt copil in locul tau, asta ca sa raspundem celor care zic "ti-au dat viata" in al doilea rand, traiesti o singura data, de ce sa iti otravesti sufletul asa?
Nu, nu este vorba că îmi „otrăvesc sufletul". Eu simt durerea și nedumerirea față de cum niște oameni care trebuiau să îmi ofere dragoste și siguranță au putut avea asemenea acte față de mine, iar acum cer respect și se victimizează, deși nu au făcut nimic ca să merite dragoste sau respect.
Eu nu mă identific ca „victimă", dar nici nu pot ignora realitatea. Întrebarea mea inițială legată de respectul necondiționat față de părinți a fost o reflecție, pentru că mereu copilul e catalogat ca „fiul rău/ fiica rea" dacă nu mai vorbește cu părinții. Dar cine ascultă vreodată povestea copilului? Cine se întreabă ce i-au făcut părinții de a ajuns să nu mai vrea să audă de ei?
Despre asta este vorba, despre a arăta că respectul nu se pretinde doar pentru că cineva ți-a dat viață.
Dar cred ca asta este o intrebare basic pentru persoanele cu adevarat inteligente emotional, nici macar o singura persoana care este macar putin educata emotional, nu va cataloga copilul fara sa auda si perspectiva lui.
Ai dreptate, însă realitatea este că de cele mai multe ori lumea ia apărarea părinților doar pentru că sunt părinți. Din păcate, puțini își pun întrebarea esențială: ce au făcut acei părinți de fapt, de copilul nu le mai vorbește? Și nu e vorba de răutate sau răzbunare din partea copilului, ci de protecție și de supraviețuire. E important să privim și din această perspectivă, pentru că altfel tot copilul ajunge judecat pe nedrept.
(Vreau doar să clarific că atunci când am vorbit despre abuz fizic și emoțional m-am referit la violență și umilire constantă, nu la viol. Fiecare experiență are impactul ei, dar nu trebuie confundate).
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
