De ce un crestin spune mereu :"Eu cred ca Dumnezeu exista." si nu spun : "Eu stiu ca Dumnezeu exista."? Credinta e o dovada de nesiguranta. Cred ca exista, dar asta e doar parerea mea nu-s sigur, in timp ce stiinta este ceva sigur si concret. Cand spui stiu, denota siguranta.

„Dacă vorbești cu Dumnezeu înseamnă că te rogi; dacă Dumnezeu îți vorbește, suferi de schizofrenie. Dacă îți vorbesc morții înseamnă ca ești spiritist; dacă tu le vorbești morților, atunci ești schizofrenic."
—Thomas Szasz, The Second Sin

Atunci cand CREZI...te bazezi pe credinta; e ceva sigur, la fel ca si stiinta care isi are originea de sus...

Nu exista dumnezeu afirmatie
nu stiu daca exista dumnezeu
cred ca dumnezeu exista
primele doua sunt cele forme de ateism a treia e teismul care afirma clar ca dumnezeu exista

afirmate agnostica nu putem sti daca exista x

eu unu merg pe nu stiu daca exista totii zeii nu ma arunc in afirmati de astea

Imi place tenta asta filisofica, aproape greaca, a intrebarii tale. Cred ca merita tot un raspuns la fel de "grec" si de serios.

Indraznesc sa spun ca "a crede", in aceasta situatie, ii este superior lui "a sti" - datorita aspectelor relationale implicate, dar si a unui sistem statornic de valori si principii imuabile, verificate, testate, functionale.

"A sti" indica punerea sub semnul intrebarii si incercarea de a cauta dovezi naturale pentru ceva supranatural, dar si luarea unei decizii si trasarea unor concluzii (evident nefericite si nejustificate) pe baza acelor "dovezi". E ca si cand ai crede ca poti folosi chirurgia pentru a trata depresia sau stresul, disecand psihicul uman...

Avem, pe de alta parte, aroganta celor ce nu accepta ideea existentei Creatorului, de parca faptul ca ei o accepta sau nu ar schimba cumva realitatea. Ei nu au dovezi pentru teoriile lor, desi vorbim de dovezi naturale - fizice la o lume la fel de naturala si fizica, dar nici nu au curajul sa spuna "cred", ci se hazardeaza la asumarea nejustificata a lui "stiu". Iar, daca vei avea curiozitatea sa intri in detalii, vei vedea ca nu ei nu si "cred" ceea ce afirma ca "stiu". "A sti", in conditiile astea, capata o valenta hai sa-i zicem subiectiva, volatila, incerta.

In dreptul meu voi alege sa raspund simplu: "Eu nu doar ca stiu, ci, mai mult, si cred ca Dumnezeu exista!"

"Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare (gr. hupostasis - siguranta garantata, obiectiva si subiectiva)
despre lucrurile care nu se văd." (Epistola Apostolului Pavel catre Evrei, cap.11, versetul 1)

Credinta nu e o dovada de nesiguranta. Incearca sa-ti dai seama de asta. Credinta are mai multe sensuri sau definitii. Ba chiar, in unele limbi, sunt mai multe feluri de credinta, exprimate in cuvinte diferite.

Noi le dam cuvintelor sensuri diferite, in situatii diferite sau le schimbam sensul in fuctie de stare si de discutie. Credinta este un fel de "a sti" mai generalizat. Avand in vedere ca logica noastra este incredibil de slaba, noi ne bazam foarte mult pe credinta, mai mult decat ne imaginam.

Credinta merge mana in mana sau rezulta din "convingere". Este un cuvant mai potrivit, deoarece ne dam seama ca exista multe feluri de a te convinge de ceva. Daca ne dam seama ca oamenii pot fi convinsi prin mai multe cai, atunci trebuie sa admitem ca sunt mai multe feluri de credinta. Depinde de felul in care esti convins.

Sa luam cateva exemple. Eu te intreb "Crezi ca am la mine 10 lei?" Tu incepi sa faci repede niste asocieri logice dar care sunt absurde si care "sunt rupte de realitate si de posibilitatile ei totale" si nu ma crezi deoarece ai calculat tu ca "probabilitatea" de a nu avea este cea mai mare; sau spui: "Daca imi arati, te cred". Eu iti arat si tu vezi ca ai gresit "presupunerea" iar in cazul asta, este vorba de o credinta constienta, bazata pe probe, care este egala cu "a sti" in adevaratul sens al cuvantului.

In acelasi caz, presupunem ca eu sunt un om de incredere, iar tu pleci de la premisa (logica sau nu) ca eu nu am de ce sa te mint. Tu pur si simplu in situatia data ai incredere in mine. Eu iti spun ca am 10 lei la mine si tu ma crezi si incepi sa te comporti si sa gandesti ca si cum eu as avea 10 lei. Chiar daca nu ti-am aratat acei bani, tu esti 100% sigur ca eu am 10 lei. Asta e un fel de "credinta dedusa", "indirecta" care nu e egala cu prima. In caz ca eu scot acei 10 lei mai tarziu, tu nu ai nicio reactie de uimire, pentru ca tu deja te comportai ca si cand ai fi stiut ca-i am. Dar daca eu mai tarziu se dovedeste ca eu nu am acei 10 lei, atunci tu esti dezamagit. Dezamagirea apare cand ai crezut in ceva 100% fara sa fi verificat. Toate dezamagirile vin din asta. De la faptul ca te cineva te minte, pana la dezamagirea care apare cand ajungi cu mingea pe terenul de fotbal si vezi ca incepe ploaia. (Tu ai crezut, chiar fara sa-ti dai seama, ca nu va incepe ploaia).

Credinta neverificata functioneaza ca o punte unde nu putem sa concepem ceva (din frica de necunoscut cel mai mult) - de la credinta in Dumnezeu pana la credinta ca daca te duci afara nu va ploua. Apoi se pune problema "din ce cauza credem un anumit lucru". O sa dau iar niste exemple sa ma fac inteles:

Eu nu pot concepe ca oamenii sa faca rau, sa fenteze justitia si sa ramana nepedepsiti. Mie imi este frica de asta si daca ar fi asa, nu as mai intelege "armonia" din jur si nu as sti cum sa reactionez sau ce atitudine sa-mi dezvolt in fata acestei situatii. De aici rezulta ca exista ceva sau cineva care face ca acei oameni sa fie pedepsiti. Asta e esenta ideii, baza. Ca ajung sa cred ca or sa sufere pentru o eternitate in iad sau ca se reincarneaza in animale batute crunt, e deja partea a 2-a. Asta tine de educatie. Ideea de baza e "Acei oameni intr-un fel trebuie sa plateasca, cineva sa faca dreptate" iar dogmele care sustin asta se vor lipi de mine ca un arici, cu prima ocazie. (E un fel de "Inception" ) Daca am parinti pocaiti, pot ajunge unul de succes. Daca nu, ajung la Martori cu prima vizita acasa. Aceste "idei de baza", cum le-am numit, sunt un amestec de intamplari din viata cu sentimente si trairi, iar sentimentele si trairile, mai ales daca nu sunt constientizate, sunt foarte greu de distrus. Daca cineva nu ajunge sa constientizeze de ce tine cu dintii de ideea ca acei oameni trebuie sa plateasca intr-un fel si nu intelege cauza ei, atunci poti sa-i zici ca nu exista Dumnezeu si 1000 de ani. In felul acesta unii oameni pot fi convinsi mai usor sau mai greu de ceva.

Acum apare o problema interesanta si nu prea gasesc cuvinte sa o exprim. Oamenii aceia cred in Dumnezeu pentru ca le ofera o senzatie de siguranta. Multa lume foloseste religia pe post de jandarm. Foarte putini o folosesc ca pe un mod de viata. Cei mai multi o folosesc pe post de jandarm. (Dumnezeu ma iarta si ma duc in cer). Pe ei nu-i intereseaza cu adevarat daca Dumnezeu exista si nu au o cunoastere asupra lui Dumnezeu clara si concisa (aproape matematic, de netagaduit), care sa se manifeste in ei pe toata durata vietii lor si sa poata fi aplicata fara greseala. Pentru ca nu acesta este scopul lor. Nu acolo vor sa ajunga. Neavand o intelegere reala a lui Dumnezeu, nu le poti explica si demonstra faptul ca nu exista Dumnezeu, deoarece nici ei nu au o intelegere concreta a lui Dumnezeu sau asupra modului in care El actioneaza.

De aceea ei spun "Cred", pentru ca lor, nici macar nu le trebuie sa stie, (asa cum stii ca exista o rosie pe masa) in adevaratul sens al cuvantului. Nu au nevoie sa creada asta, nu acesta e scopul. Altfel, nu s-ar fi luat dupa ce scrie in niste carti si sa admita atatea ipoteze care nu pot fi verificate.

Ei nu au chef sa-si bata capul sa-l inteleaga pe Dumnezeu sau de ce a facut lumea asa si nu altfel. Si de aceea admit o dogma in care simpla credinta (fara cautare, demonstratie) este suficienta. Ba chiar unii zic ca e pacat daca incerci sa demonstrezi intr-un fel ca Dumnezeu exista. Ei dau forma si admit un dumnezeu care e imposibil de inteles de catre oameni, dar care simte, iubeste, iarta, are autoritate, toate in acord cu nevoile si scopurile lor.

Stiu ca tot ce exista nu poate fi explicat prin evolutie! asta spune stiinta! Si chiar daca s-ar demonstra peste X ani ca tot ce exista ar fi putut aparea de la sine tot nu s-ar putea demonstra ca intr-adevar a aparut de la sine! In final stii ca nu stii nimic! Si doar crezi ca probabil...a aparut de la sine!

Da, de obicei crestini spun : eu cred ca exista Dumnezeu!, ca raspuns la necredinta altuia. Unul zice: Nu cred ca exista Dumnezeu. Crestinul raspunde: Eu cred ca exista! Spune aceasta dar in acelasi timp stie ca exista Dumnezeu. Eu stiu sigur ca exista Dumnezeu! E atata frumusete si inteligenta pe acest pamant, ca totul sa fie doar datorita,, Big-bang-ului". Si Dumnezeu ne dovedeste tot timpul ca exista! Te-ai rugat vreodata si Dumnezeu nu te-a ascultat, nu te-a ajutat? Poate doar daca i-ai cerut cinestie ce lucru, nu imposibil, ca la Dumnezeu totul e posibil, ci vreun lucru care tu credeai ca iti este indispensabil, si poate Dumnezeu stia mai bine ca nu ai nevoie de acel lucru.
Dumnezeu exista, pentru ca au murit atatia oameni pentru credinta, pentru ca se intampla atatea minuni palpabile in ziua de azi, care fara Dumnezeu nu ar fi posibile.
Si pana la urma, ce rost ar avea viata daca noi am fi aparut asa la voia intamplarii, am fi trait am fi murit, fara nici o logica. Insa, prin Dumnezeu toate se explica!