Anxietatea care nu se vede: povestea unei femei care încă mai speră

Nu știu exact cum a început. Poate cu o oboseală, cu o amețeală, cu o frică mică pe care am ignorat-o. Dar știu sigur că, la un moment dat, m-am trezit trăind o viață pe care nu o mai recunoșteam.
Fiecare zi e o luptă. Cu mine. Cu gândurile mele. Cu inima care bate ciudat, cu senzațiile din corp pe care nu le înțeleg și care mă sperie.

Am anxietate. Am atacuri de panică. Am frică de moarte, frică de boală, frică de pastile, frică să trăiesc.
Nu ies din casă. Mi-e teamă de oameni, de locuri, de întâmplări. Corpul meu pare mereu pe fugă. Tremură, amețește, simte tot. Sunt slabă, palidă, lipsită de vlagă.
Și totuși, trăiesc. În fiecare zi. Cu tot cu aceste frici care nu se văd din afară, dar care îmi paralizează viața.

Mă simt vinovată. Mă uit la copilul meu și aș vrea să fiu o mamă normală, o femeie care muncește, care zâmbește, care merge pe stradă fără să se teamă. Dar nu sunt. Încă.
Sunt o femeie rănită, epuizată, dar care nu și-a pierdut complet speranța.

Am încercat tratamente. Pastile care mi-au dat palpitații și m-au speriat. Le-am oprit. Mi-e frică de orice reacție, de orice senzație străină.
Am încercat ceaiuri, vitamine, suplimente. Am întrebat, m-am documentat, am plâns, am stat zile întregi în pat, ca o legumă.
Am simțit că nu mai pot. Că am obosit. Că nu mai sunt bună de nimic.

Și totuși… scriu acest text. Ceea ce înseamnă că încă mai pot.
Poate că și alte femei trec prin asta. Poate că și alte suflete simt acea durere mută, acea panică fără motiv, acel gol în piept care pare să oprească lumea.

Dacă tu citești asta și te regăsești, îți spun ceva simplu: nu ești singură.
Nu ești slabă. Nu ești nebună. Nu ești o ratată.
Ești doar o femeie care a obosit. Și care are voie să spună: "Ajunge."

Mă numesc Manuella. Și astăzi am ales să nu mai tac.
Speranța încă locuiește în mine. Chiar și în zilele cele mai negre. Poate și în tine.

De fapt tu ai inceput cu o depresie usoara pe care probabil ai ignorat-o, ulterior ajungand depresie severa, evoluand in anxietate, atacuri de panica si continua spre paranoia, schitofrenie samd.
Explic asta ca sa intelegi ca problema ta nu este una recenta, ci de foarte multi ani, tu suferind in tacere, probabil nefericita, nemultumita de situatia pe care o ai, din cauza neajunsurilor samd.
Tu poti schimba totul NUMAI daca intelegi care-i starea si alegi cu buna stiinta ca de AZI inainte sa te schimbi, sa nu te mai lasi rausa de ganduri negre, de ganduri nefericite, de ceea ce te apasa, sa nu mai inventezi motive care iti induc staril ede panica fiindca te imbolnavesti.
Din pacatae, doar tu poti schimba totul in bine.
Mergi la biserica, vorbeste cu un preot despre problemele care te apasa, macar acolo nu cheltui mii de lei cum ai face-o cu un medic psihiatru.
Elimina-ti prietenii sau cine este negativist in viata ta, elimina tot ce simti ca-ti face rau, iesi afara cu copilul si te joaca in parc, fa activitati cu el care sa-ti ocupe mintea si sufletul.

Ai încercat să cauți un psihoterapeut bun?
Sau eventual, un preot cu HAR?

Bună. Cred ca te pot ajuta sa scapi de anexietatea asta, ai Instagram sa stam de problema acolo?

Hei! sunt în spatele unui cont fals neavând niciodată puterea să mă afișez pe internet cu adevarata mea identitate și îți spun ca povestea ta e povestea multora cu siguranță.
nu am să spun cum mă numesc dar am să îți zic ca și eu m-am regăsit în povestea ta în trecut și uneori încă mă mai regăsesc,stresul aduce boala,anxietatea este o tulburare grea,anxietatea mi-a adus ipohondrie,mi era frică de orice și încă îmi e,paranoia și a găsit de mult casă în creierul meu
nu te da bătută, anxietatea crează depresie, durerea și temerile sunt în creierul și sufletul tuturor, oamenii ne fac să fim anxioși, trecutul și comportamentul celor din jur cu noi, mulți oameni și au bătut joc de bunătatea mea și așa am ajuns să mi fie frică și să îmi fac un amic sau o amică.
bless you