Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Daca e vorba de termeni medicali, IMAO=inhibitori de monoaminoxidaza. Este o categorie de antidepresive.
Tulburarea de panicã se caracterizeazã prin atacuri de anxietate recurente, neasteptate si preocuparea permanentã legatã de reaparitia, implicatiile si consecintele acestor atacuri; un atac de panicã este o scurtã perioadã de anxietate intensã, acompaniatã de simptome somatice. Cu toate cã aceastã definitie pare extrem de clarã, iar simptomatologia atacului de panicã a fost descrisã încã în urmã cu un secol, tulburarea de panicã rãmâne, din pãcate, una din bolile subdiagnosticate si subtratate, jumãtate din cei care suferã de aceastã maladie nefiind diagnosticati ca atare si neprimind tratamentul adecvat.
Un mare numãr de agenti terapeutici si-au dovedit eficacitatea în tulburarea de panicã, si anume: antidepresive triciclice si tetraciclice; inhibitori specifici ai recaptãrii serotoninei (ISRS); inhibitori ai monoamino oxidazei (IMAO), agenti recent introdusi (venlafaxina, nefazodona), benzodiazepine incisive (alprazolam, clonazepam), alti agenti.
IMAO (isocarboxazida, fenelzina, tranilcipromina, moclobemida, brofaromina) s-au dovedit în mod particular eficiente în tulburarea de panicã, cele mai multe studii fiind fãcute asupra fenelzinei. Pacientii tratati cu IMAO nu dezvoltã efectele secundare de suprastimulare care apar la începutul tratamentului cu triciclice sau ISRS. Dacã în timp de 8-12 sãptãmâni nu a apãrut rãspunsul terapeutic, este necesarã o reevaluare a tratamentului; durata minimã a testãrii eficacitãtii unui medicament nu va fi niciodatã mai scurtã de 8 sãptãmâni. În ceea ce priveste tratamentul de mentinere, literatura de specialitate nu este foarte bogatã în date. În practica curentã, dupã 12 luni de remisie se poate încerca scãderea treptatã a IMAO.
Unul din 75 de indivizi din lume suferã de tulburare de panicã în decursul vietii sale. Dacã adãugãm faptul cã tulburarea de panicã se poate croniciza, cã afecteazã profund calitatea vietii persoanei si ca urmare are si un cost social considerabil, putem întelege cu usurintã eforturile uriase depuse în ultimele decenii în cercetarea acestui domeniu.
Din 1980, de când tulburarea a fost descrisã pentru prima datã ca entitate separatã, de sine stãtãtoare, si pânã în prezent s-au acumulat numeroase cunostinte si experientã clinicã si, poate cel mai important, s-au dezvoltat scheme de tratament specifice acestei tulburãri, astfel încât pacientii pot beneficia de terapie adecvatã.
Tulburarea de panicã este tratabilã, în cele mai multe cazuri terapia conduce cãtre ameliorarea spectaculoasã a simptomatologiei si reabilitarea socio - profesionalã a individului, cu reintegrarea sa în familie si societate. Terapia cognitiv comportamentalã, medicamentele (triciclicele, ISRS, IMAO, benzodiazepinele), separat sau în diferite combinatii (Rosenbaum si colab., 1995) si-au dovedit fãrã echivoc eficacitatea în tulburarea de panicã.
IMAO au adus un aport de necontestat în acest domeniu, mai ales de la introducerea în practica medicalã a RIMA, produsi care nu mai necesitã restrictii alimentare drastice.
ISTORIC
IMAO îsi datoreazã denumirea proprietãtii lor de a bloca monoamina oxidaza (MAO), enzima responsabilã de degradarea monoaminelor; din aceastã blocare rezultã o acumulare de norepinefrinã, serotoninã si dopaminã la nivel sinaptic.
Nici o altã clasã de agenti farmacologici nu au avut de suferit de-a lungul timpului vicisitudinile suferite de IMAO (Bloom, Kupfer, 1995; Gilman si colab., 1990). În 1951 isoniazida si derivatul sãu iproniazida se afirmau în tratamentul tuberculozei; la scurt timp dupã aceea iproniazida era identificatã ca antidepresiv, dupã ce efectele sale psihostimulante o fãcuserã improprie folosirii în tratamentul TBC. În 1952 Zeller (cit. Podea, Feraru, 1997) atãta cã iproniazida poate inhiba enzima MAO. Primele IMAO erau de tip hidrazinic, cu o hepatotoxicitate considerabilã. Ceva mai târziu s-a descoperit tranilcipromina, un IMAO mai putin hepatotoxic, nehidrazinic, cu efecte de stimulare psihomotorie reduse. Folosirea IMAO ca antidepresive începe destul de rapid si cunoaste o înflorire deosebitã pânã în 1962, când lumea medicalã este zguduitã de o dramã: s-a semnalat un caz de deces subit prin reactie hipertensivã al unui pacient aflat în tratament cu IMAO, imediat dupã consumarea unui sandvici cu brânzã. Entuziasmul legat de IMAO scade brusc, aproape nimeni nu-l mai prescrie. La scurt timp dupã aceea Barry Blackwell lanseazã ipoteza tiraminei, care explica „reactia la brânzã", dar corpul medical abandonase deja folosirea acestor agenti terapeutici. Iproniazida a fost scoasã din uz din cauza hepatotoxicitãtii sale ridicate. Tranilcipromina se mai folosea doar rareori si numai la pacienti spitalizati, sub strictã supraveghere, fiind practic aproape scoasã din uz. Nu trebuie sã uitãm cã aceasta este perioada în care triciclicele fuseserã de-acum introduse în practica medicalã, cu rezultate satisfãcãtoare, si fãrã a fi însotite de efecte secundare de un asemenea dramatism. Cu toate acestea, la sfârsitul anilor '60 IMAO reintrã în practica medicalã; se pãrea cã tipurile de depresie însotite de anxietate marcatã sau simptome fobice ar rãspunde mai bine la aceste medicamente, si cã într-o familie în care o persoanã a reactionat favorabil la IMAO ar exista sansa crescutã ca si restul membrilor familiei sã reactioneze pozitiv la aceeasi grupã de medicamente (Bloom, Kupfer, 1995; Gilman si colab., 1990). În orice caz, IMAO rãmân în acea perioadã ca o alternativã în situatia în care tratamentul cu triciclice nu a dat rezultate (Westenberg, 1996). Dar pe la mijlocul anilor '80 (Bloom, Kupfer, 1995; Gilman si colab., 1990) tratamentul cu IMAO cunoaste un nou reviriment. Fenelzina (un derivat hidrazinic) se dovedeste a fi în mod particular eficace la pacientii fobici, în depresiile atipice, în tulburarea de panicã, iar tranilcipromina în depresiile cu hipersomnie si hiperactivitate motorie.
Cu toate acestea, de-abia în ultimii ani începe o folosire mai intensã a inhibitorilor de monoamina oxidazã, noua revenire a lor fiind determinatã de dezvoltarea în paralel a unor IMAO reversibili, mai inofensivi. Studierea mai aprofundatã a enzimei MAO duce si ea la o întelegere mai corectã a acestor agenti. Date fiind toate cele mentionate anterior, precum si necunoasterea relativã însotitã de frica ce a planat în jurul MAO pânã nu de mult, vom tenta o scurtã sistematizare a informatiilor actuale legate de aceastã clasã de medicamente.
În prezent existã IMAO reversibili si ireversibili.
Cei ireversibili inhibã si distrug MAO, organismului fiindu-i necesare douã sãptãmâni pentru a resintetiza enzima dupã utilizarea lor. Sunt reprezentati de fenelzinã, isocarboxazidã, tranilciprominã.
Cei reversibili (Bakish si colab., 1993) (cunoscuti în literaturã ca RIMA = inhibitori reversibili ai monoamino oxidazei de tip A) sunt o nouã grupã de IMAO recent introdusã, reprezentati de moclobemidã si brofarominã (Garcia-Borreguero si colab., 1992; Gilman si colab., 1990). Dupã oprirea administrãrii acestora, activitatea enzimaticã a enzimei MAO se reface rapid, în numai 2-5 zile.
Sunt descrise douã tipuri de MAO:
Forma A (MAO-A) metabolizeazã norepinefrina, serotonina si dopamina.
Forma B (MAO-B) metabolizeazã feniletilamina si dopamina. Inhibitorii specifici ai MAO-B nu sunt legati de reactia la tiraminã; se pare însã cã nu au nici efect antidepresiv sau antipanicogen.
Se credea cã tiramina (Bloom, Kupfer, 1995; Gilman si colab., 1990) este prezentã în toate sortimentele de brânzã fermentatã si în mâncarea conservatã; s-a dovedit ulterior cã de fapt ea se aflã în cantitate mai micã decât se presupunea, si cã lista de alimente care produc reactie hipertensivã este mult mai scurtã decât cea initialã, dar si invers, asa-numitele „mâncãruri inocente" au fost mai târziu demonstrate ca fiind periculoase. De asemenea, în prezent se stie cã sunt necesare 6-12 mg de tiraminã pentru a produce reactia hipertensivã, ceea ce înseamnã consumarea unei cantitãti considerabile de alimente bogate în tiraminã.
Reactia hipertensivã, asa-numita „crizã hipertensivã indusã de tiraminã" (Youdim, 1995) sau „reactia la brânzã" este acum bine studiatã si poate fi tratatã corespunzãtor. Este necesarã recunoasterea si diferentierea ei de cefaleea cauzatã de hipotensiunea posturalã indusã de cãtre IMAO. O corectã recunoastere a acesteia din urmã previne oprirea gresitã a tratamentului si are ca rezultat instituirea terapiei adecvate.
În general, IMAO ne-au devenit în ultima perioadã mai familiari, mai bine întelesi, fiind astfel mai usor utilizati; mai ales odatã cu introducerea inhibitorilor reversibili ai MAO-A (RIMA) (Bakish si colab., 1993) se poate spune cã IMAO au fost readusi de la periferia psihofarmacologiei, resuscitând aproape acelasi interes si entuziasm cu care se pornea în urmã cu 40 de ani imi poti dau funditza?
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
