Voi v-ati mai ajuta părinții la bătrânețe daca nu v-ar ajuta cu nimic cand aveti nevoie? Acum 3 luni m-am mutat de acasa cu chirie, la aproape 19 ani.M-am mutat cu prietenul meu pentru ca ei nu-l suportau asa ca am hotarat sa stam doar noi doi.El si-a pierdut serviciul intre timp si a fost foarte greu sa ne descurcam până s-a angajat. Dupa toate astea am aflat ca sunt însărcinată iar pana am reusit sa strang banii de avort a trecut data pana la care puteam face avort.Lor le-am cerut sa-mi dea macar împrumut dar nu au vrut, pe motiv ca nu-l suporta pe el.Din cauza asta am fost nevoita sa pastrez sarcina. Bunica din partea mamei a murit recent si a ramas o casa(care trebuie renovată si mobilata, nu a mai investit nimeni bani in ea de peste 30 de ani)si nici macar sa ne lase sa stam acolo ca sa scutim chiria nu vrea.In conditiile astea, voi v-ati ajuta părinții vreodata daca ei va întorc spatele in situatii d-astea?

Mai copii, voi nici nu stiti ce era nazismul, comunismul, stalinismul, maotedunismul, absolutismul (asta si din cauza ca nu studiati, credeti ca tot ce se spune la radiosant este adevarat) si le folositi in vorbirea voastra.
Un singur exemplu: in scrierile din secolul 19 (n-am scris XIX, asa cum ar fi trbuit, ca sa inteeaga toata lumea) erau povestite si atunci asemenea lucruri. Acei parinti ce erau? Tot comunisti sau nazisti? Cand eram student era o zicala: "Cultura te halesc. Halesti pe dracu' ca nu ma ai".

Intr-adevar ai gresit un pic grabindu-te. Uneori mai trebuie sa ascultam si de ei sau sa găsim o cale de mijloc indiferent cat e de mare iubirea.Dar in fond un părinte trebuie sa ramana părinte pentru copil chiar daca face anumite greseli (nu chiar orce greșală, ci cele scuzabila bineinteles).
Eu spre exemplu am facut o boacănă cand am fost mai mica decat tine.M-am îndrăgostit la 14 ani si pe la 15 de frica alor mei ca nu vor fi de acord am fugit de acasă.Si-au dat tot interesul sa ma aduca inapoi si dupa ce au văzut cam cum e situația m-au sfătuit să îmi vad de ale mele si sa nu ma implic si complic asa mult.Copil încăpățînat fiind iti dai seama ca m-am dat cu c.uru de pământ ca nu si nu si au acceptat să ne lase impreuna cu condiția ca pana il vor cunoaște mai bine sa il aduc pe el la noi.8 ani a durat relația, doar ca din cauza faptului că îmi era rusine de ei stiind ce m-au sfătuit si etc cu timpul am omis din jenă să le spun ca relatia ajunsese un dezastru si ca deja au început violențele verbale si fizice plus multe altele.L-am ridicat in slavi in fata lor ca sa nu ma judece si acuze iar cand am hotarat totusi sa pun punct am avut cearta cu ei pentru ca il credeau super băiat si ca eu am înnebunit.Cu toate astea au acceptat faptul că e viata mea si ca nu au cum sa imi impuna sa fac sau sa nu fac anumite lucuri si atunci m-au susținut.
După un an am venit cu un băiat acasa (deja aveam 23 de ani) de care alor mei la prima vedere nu le-a plăcut și mama mi-a spus după ca sa nu il mai aduc.Eh,eu a doua zi (eram cu piciorul in ghips) m-am văzut cu el si ne-am târât cu autobuzul până la garsoniera pe care o avea în chirie, m-a ajutat sa imi fac baie, a avut grijă de mine si m-a dus înapoi acasă iar următoarea zi a umblat tot orașul sa imi gaseasca un ortoped bun.Si chiar daca ai mei nu erau neam de acord cu el aratandu-le ca e un om bun si straduindu-se si el sa demonstreze asta am ajuns sa ne ajutam reciproc cu tot ce putem (acum nu e data cand mergem la ei mama sa nu ii cumpere cadouri, îmbrăcăminte, chestii pentru masina).
Asa ca.Pentru a fi pace intre copii si părinți trebuie făcute compromisuri.Dar cred ca voi nici macar nu ati incercat sa le arătați ca va iubiti sau sa faca al tau un minim de efort sa le demonstreze ca e un om ok, pentru ca in fond părinții cand au fata sunt mult mai pretențioși si selectiv.Nu zic ca nu au si ei partea lor de vina, dar daca tu te simțeai mai înțeleaptă făceau alt fel lucurile.
Asa ca vorbeste cu ei nu doar cand ai nevoie de ceva, vorbeste si la general si incearca sa le explici situația.

Tu,esti o persoana INDEPENDENTA DE PARINTII TAI.Mama e doar cea care te a crescut, nascut.Ea nu are niciun drept in alegerile tale pentru ca nu sunt ale ei.Ai tot dreptul din lume sa alegi cu cine sa traiesti, un barbat, nu e motiv sa nu si ajute copilul.Nici eu n am uitat ce mi-a facut bunica mea, iar acum nu simt nici un semn de remuscare cand aud de pe la rude ca se chinuie singura cu toate bolile, cand ea la randul ei m-a imbolnavit pe mine psihic.

@ Aldutssss31
Citez: " M-am mutat cu prietenul meu asa ca am hotarat sa stam doar noi doi."

Nu tu ziceai, prin ianuarie, că ești mama unui bebe de 7 luni? De ce nu, voi trei?!
Pe bune, unde ți-ai lăsat copilașul? Ok, am citit, l-ai "abandonat" fostului. Taică-su nu l-a respins, cum a făcut-o maică-sa. Deci, n-are decât să-l crească el.
Acum, ai o altă relație și "inca" un bebe e pe drum. Va rămâne și el tatălui, peste un an?

Știi, mai auzisem pe o idioată, in viata reală, care zicea că mai bine face un copil decât, să facă o mămăligă!
Ți-ai cam făcut de râs părinții...
Acum, ne intrebi, ca o femeie inocentă: "Voi v-ati mai ajuta părinții la bătrânețe daca nu v-ar ajuta cu nimic cand aveti nevoie?"
(și poate că speri, ca cei care te ascultă să fie de partea ta si să arunce in ei cu pietre, fiindcă nu sunt aici ca să se apere și să ne spună versiunea lor, adică de ce au luat decizia asta)
De supărare au luat-o. Sunt dezamăgiti.
Nu, nu i-aș "ierta", fiindcă nu ți-au dat destulă minte si educatie, când au trebuit. Așa te-au crescut, așa te au! Acum, își duc povara.

Să vedem cum ți-o vei duce tu, peste ani. Și dacă copiii tăi, la rândul lor, te vor ierta.