Dumnezeu este mai important in viata unui om decat sa aiba un partener de viata? Trebuie sa fie si Dumnezeu la mijloc si altfel de lucruri sunt mai importante si relatia este un lux ca trebuie mai intai sa pui sentimentele pe munca, ca sa meriti iubire? Si Dumnezeu nu poate da parteneri la oricine munceste, unora le da parteneri si altii trebuie sa munceasca sentimental pentru straini?
Omul nu trebuie sa inceapa viata cu partener de mic, ca este impotriva legii cosmosului acest lucru? Unii trebuie sa fie singuri sa aiba sentimente pentru munca?

Pai o parte din drepturile castigate cand Eva si Adam au muscat din fructul ala sexy e sa poti alege singur ce si cum vrei. Ar fi cam contra-intuitiv sa ai un partner de mic, ca dispare alegerea partenrului. Si apropo, nu Dumnezeu iti alege parteneri, ci tu.

Ce sentimente pe munca? Ce Dumnezeu? Ce partener? E foarte vaga intrebarea, formuleaza mai bine si incearca sa o scurtezi data viitoare.

O sa-ti raspund la ce am inteles eu, in speranta ca asta ai intrebat:

Dupa parerea mea un partener de viata nu e ceva ce gasesti cand vrei. Nu te trezesti intr-o dimineata si zici, gata imi gasesc partener de viata azi, astea sunt prostii. In primul rand trebuie sa cunosti o persoana, sa vezi ce ai in comun cu acea persoana si cum va intelegeti. Daca atractia e mutuala si va intelegeti de minune, atunci e momentul pentru urmatorul pas. Nu vad ce legatura are treaba asta cu munca sau cu Dumnezeu. Dumnezeu sa-si vada de caile lui misterioasa, iar munca ( job-ul? la asta cred ca te referi, daca nu ma insel ), ei bine n-are absolut nici o treaba cu partenerul de viata. Dupa cum am zis mai sus, vezi ca este destul de greu sa gasesti un partener de viata in adevaratul sens al cuvantului, cineva cu care chiar sa ai o chimie, deci parerea mea e ca daca dai cu sutul la o ocazie atunci cand se iveste doar din cauza lui Dumnezeu sau a jobului, faci o mare greseala. Jobul se schimba, Dumnezeu... ei bine, aici nu ma bag ca pentru mine e absent.

Cu sentimente pentru munca nu inteleg ce ai vrut sa spui, te referi cumva la a te bucura de job-ul pe care ti l-ai ales? Sa muncesti ceva de care esti pasionat? Daca da, e simplu, oricum pasiunea aia nu o sa dispara niciodata, o sa te urmareasca toata viata, indiferent daca ai un partener de viata sau nu.

Da l-am facut imaginar ca dumnezeu n-a vrut sa il creeze pentru mine. Si trebuie sa ma multumesc cu asta si nu pot sa accept soarta asta urata ca unele au avut voie sa se marite cu 10 ani inainte de varsta mea iar eu sunt inca in asteptare ca nu am vorbit niciodata cu un baiat real, altceva luxuritati nu mi le-am permis sa gandesc. (Daca mai imi zici ceva iar isterizez pe aici)

Aici pare ca problema a fost si (si probabil este) familia ta, din moment ce nu ai avut voie. Dar de curiozitate cati ani ai daca altele s-au casatorit cu 10 ani inainte.

Dz si partenerul nu au mare legatura. Dz e un personaj fictiv de poveste, iar partenerul e partener. Relatia intre parteneri e ca o afacere, unul da ceva, altul altceva asa incat sa fie multumiti ambii parteneri. Cand ai ce oferi, apar partenerii imediat, nu intra in calcul cosmosul si Dz.

Ba nu, aia avea 16, si nu am doar 26. Dar au trecut vreo 10 ani de la casatoria ei. Nu e chiar familia, ci modu in care trateaza "superiorii". Si cand superiorii fac asemenea alegeri, este considerat "dumnezeu". Au fost si baieti sa se joace de a pedeapsa cu mine cand erau cu alte fete, nu mi-am permis sa gandesc sa caut si eu alt baiat, eram in inchisoarea aia ca "i-am gresit sunt pedepsita". Dar ala era un strain se dadea la mine si pana i-am dat atentie el a gasit alta, eu nu mi-am permis sa caut. Eu asteptam pe dz sa miste, tot ce primeam era dat de dz, acum regret ca am fost "fraiera" in chestia asta. Deci ma simt de parca am fost violata si tradata de dz. Am stat cuminte, asta am facut eu. Si eu am pierdut viata mea proprie in jocurile nesimtitilor.

Este cam acelasi lucru, unii impart viata cu persoana reala altii cu dz. Cei care apartin lui dz, "nu au incredere" in oameni, ca deja se bazeaza pe dz, si joaca de a inteligentii cu ceilalti.

Casatoriile la 16 ani se fac cand ea ramane insarcinata si rudele incearca sa evite ''rusinea''. La varsta aia nu exista iubire ci hormoni care alearga prin creieras.

Nu e nici o rusine, e o chestie de care tatal meu a ras de mine ani buni ca as fi "invidioasa". Nu erau copii la mijloc si exact faza aia cu s-a mutat cu el si toata lumea stie. Unii traiesc bine, probabil numai in zona mea, pare ca e cam paralela lumea cu ce vieti "minunate" sunt eu inconjurata.

E un caz cam rar Eu nu am auzit de nunti de gen la varsta aia fara sa fie ceva la mijloc.

Unora li se permite, persoanelor din juru meu li se permit "luxul" in viata care-mi doresc eu cand pentru mine nu exista posibilitatea de a avea macar putinul normalitatii a varstei mele. Si nu sunt tigani, are si surori/frati. Era persoana aia pentru care tata ma baga in casa ca "m-a auzit tipand" cand eram mici, mai multe s-au intamplat.

Da pare ca e rusinea ei (si a celor ca ea) pe mine. Ca eu sunt cea certata de care rade lumea si tot asa.