Haideti sa va dau si eu ceva sa cititi, asa, pentru a vedea daca spiritul meu creator va fi acceptat cu bratele deschise in viitor. Ce parere aveti? Astept...


Fabian iesi din taxiul care il lasa la intersectie dandu-i soferului ultimii bani pe care ii mai avea. Privind strada marginita de cladiri ce aveau diferite forme si culori crezu ca omul gresise destinatia dar privi placuta cu numele acesteia. Destinatia era cea corecta. Locul in care crescuse incetase sa ii mai apartina. Nenumaratele amintiri din copilaria si adolescenta lui se naruira. O alta zi fatidica, intocmai ca cea in care glontul venit parca de nicaieri ii inunda stomacul cu o caldura nimicitoare si il culca la pamant. Odata cu trupul, i se prabusira si toate idealurile iar acum Fabian trebuia sa accepte schimbarea singurului loc in care credea pana acum ca se va regasi mereu. In toti acei 4 ani de razboi isi imagina ca va intra pe strada copilariei lui ca un erou, intr-o masina cu insemnele Guvernului, cu o patrula care sa ii asigure protectia, cu primul sau razboi castigat si o multitudine de grade pe uniforma insa nu avusese timp nici sa isi depaseasca conditia de soldat. Fiecare pas pe care il facea releva cuvintele celor dragi. Isi amintea lacrimile care inundau fata mamei, mandria din ochii tatalui, glumele prietenilor spuse cu voci gatuite de emotie si chipul Ei.

Pe 21.03. 2009, ziua in care Fabian pleca in baza militara din Iraq soarele stralucea pe cer ca intr-o zi de vara. Intreaga familie se aduna in fata casei, langa masina cu care fostul student la Arhitectura urma sa plece la aeroport insa tanarul se ascunse in spatele acesteia alaturi de cea care ii putea pune in pericol plecarea numai printr-un simplu cuvant.

"Nici acum nu pot accepta faptul ca ma parasesti pentru a te inrola in armata"
"Am nevoie de acest lucru. Tu stii asta mai bine decat oricine."
"Desigur. Stii ce regret cel mai mult? Faptul ca nu gasesc cuvintele potrivite pentru o astfel de ocazie. As vrea sa iti spun atat de multe. Ti-as fi scris o scrisoare daca nu mi s-ar parut demodat, sa stii".
Fata privi spre strada. Gandurile ii treceau atat de repede prin minte. Sute de ganduri, niciun cuvant. Doar o privire care implora cu o voce auzita doar de catre cei care o puteau intelege : "Intoarce-te repede!"

Insa au trecut 7 ani. Cea mai mare temere a tanarului era sa nu o mai gaseasca pe Catalina in locul in care a intalnit-o sau, poate, sa o intalneasca intr-una din casele acelor baieti atat de interesati de ea, in bratele oricarui dintre ei sau cu un copil alaturi, acel copil care ar fi trebuit sa fie al lui, despre care vorbeau in adolescenta lor si pe care il descriau atat de detaliat incat parea ca ar fi existat cu adevarat. Gandul ca s-a casatorit ii intra in minte ca o sageata lasand pe chipul lui Fabian o adanca umbra. Astfel de idei ca posibila casatorie a Catalinei, posibila imbolnavire sau, chiar mai rau, moarte a parintilor, astfel de tragedii pe care el nu a putut sa le impiedice din cauza absentei lui indelungate ii schimbara total imaginea baiatului. Se privi intr-o vitrina a unui magazin din stanga lui. Vedea fiecare din aceste griji in propri-i ochi, pe fata lui, in miscarile lui, seminficativ mai rapide, mai hotarate, instinctive de parca s-ar fi pregatit in toti acesti ani sa salveze ceva ce s-a agatat pana acum de un fir de ata, asteptandu-l. Ii revenira in minte cuvintele unui batran locuitor al unuia din acele sate izolate in care s-au adapostit care se refereau la faptul ca nu este tragic daca nu iubesti, este teribil daca o faci si nu ii repeti acest lucru in fiecare zi persoanei a carei imagine iti vine prima data in minte atunci cand te trezesti, daca nu intelegi semnificatia acestor cuvinte, nevoia de a le spune, efectul lor benefic si, mai ales, daca nu intelegi ca orice cuvant are nevoie de un fapt care sa il urmeze, sa ii intareasca semnificatie si sa ii daruiasca vesnicia.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook