Părinții mei inconștienți îmi adoră iubitul, well, nu asta e problema, pentru că e într-adevăr un băiat minunat, problema e că îmi dau impresia că-l preferă în locul meu dându-l un exemplu în orice situație, luându-i apărarea în orice discuție.
Un exemplu:
Mama *în glumă* "O să-l cert pe el dacă..."
Tata (care m-a bătut și jignit toți 18 ani ai mei de viață) "Nu-l cerți tu pe băiatul meu".

Având în vedere ultima paranteză, mă simt cam nasol, mai ales că toată viața mea am încercat să fiu copilul perfect pentru ei.
Am traume cu asta încă de când eram mică și încercau ai mei să mă compare cu diferiți copii.
Oare chiar e problema la mine sau e la ei? Cum aș putea face să ignor asta?
Sunt genul care pune absolut totul la suflet.

Pai nu ar trebui sa mai fi genul ala care pune la suflet. Nu ai ce sa faci, decat sa ignori cum ai zis si tu. Iar chestia cum ca ei zic asta... este ceva oarecum normal. Asa se intampla si in cazul meu si in cazul mai multor persoane, parintii nu vor sa para ca nu il accepta si trateaza partenerul ca si un frate mai "mic" din familie, unul nevinovat.

Dar totusi, ce sa pui la suflet ca nu inteleg. Ce e de pus la suflet acolo? Parintii cu treaba lor, tu cu a ta. Dai un suras de ala scurt din barbie la astfel de situatii ca si cand iar fac asa si gata. Treci mai departe.
Gandeste-te altfel, daca ai avea un copil si ar incerca sa fe faca sa intelegi tu ceva, ai intelege? Normal ca nu, ca el este mai mic si nu stie ce vorbeste. In schimb esti constienta ca el ar putea sa aiba diferite astfel de ganduri? Da, dar nu faci nimic, ca e mic si o sa ii treaca. Asa gandesc si parintii tai.
Pai daca ei zic asta, de ce sa iti faci tu atatea ganduri? Si din ce ai scris pare ca nu e problema cu iubitul tau, ci doar o problema cu parintii tai ce te macina de mult timp.

Sa iti rezum ce am citit recent intr-o carte (si vezi ca e in exclusivitate ).
Noi in acest moment ce suntem? Suntem corpul nostru? Noi transportam cu noi un telefon, care o sa il schimbam, transportam o haina, organele, inima, plamanul si ne indreptam spre un singur punct. Gandurile, la fel. Toate aceste lucruri ne-au fost date de natura si o sa ajunga tot la natura cand o sa murim. Asa ca poti sa stai sa pui la suflet tot ce zice toata lumea, e viata ta pana la urma, uneori nu vrem sa renuntam la asta pentru ca asta ne-a definit. Insa se poate renunta oricand, chiar si daca nu ne recunoastem in multime.
Totul este prea scurt ca sa stam sa ne facem griji din cauza unor parinti, zau asa. Ca dupa sa fim si noi parinti si sa isi faca si altii griji pentru ca noi incercam sa ii invatam cum credem ca e bine. Poate normalitatea noastra pare anormala pentru cineva.

Asa ca da-o naiba de treaba, au trecut aia 18 ani, renunta la asta (e mai usor decat crezi), stai cu iubitul tau, dezvolta-te, fa ceea ce vrei sa faci, nu sta sa pui la suflet toate prostiile societatii, ca doar nu din asta vrei sa fie format sufletul tau.


Intr-un ultim punct, cine crezi ca este mai fericit in viata? Cineva care a fost inconstient o viata de ce a facut sau cineva care a fost constient de ce a facut? (Vorbind din punct de vedere negativ).