Ai simțit vreodată că-ți vine să plângi -la propriu- în circumstanțe care sunt departe de a-ți provoca tristețea? Ai avut vreodată acea senzație ciudată, de parcă cineva ți-ar fi dat un brânci dar în locul căzăturii se ivesc lacrimile și respirația greoaie?

Nu mi-e ceva absolut străin. Mi s-a întâmplat să vreau să plâng aparent fără motiv.
Probabil este ceva la nivel chimic, un ceva care clachează, o nevoie de descărcare (de la prea mult bine ).

Nu mi-a venit niciodata sa plang din postura de a fi departe de sentimentul tristetii.
Dar pe de alta parte am momente in care dintr-o data am o stare de melancolie, fara a fi suparat pe ceva anume sau pe cineva anume.

Exista persoane mai emotive care plang si daca nu mai are rest vanzatoarea la magazin si persoane care nu varsa o lacrima la inmormantarea parintilor.
Cel mai probabil fenomenul descris de tine are legatura cu subconstientul ca atunci cand visezi urat si plangi de fapt tu nu ai plans de frica reala, corpul tau a cerut asta, iar cand dormi nu ai control asupra corpului tau.Dar sa nu uitam ca subconstientul nu doarme nici cand esti tu treaz.

Oh,da. Asta se întâmplă des persoanele ''slabe de înger''. Este greu să fii aşa şi chiar dacă ţipă cineva la tine sau bine, depinde cine.

Să-mi vină să plâng în situaţii care sunt departe de a provoca tristeţe, nu (poate te referi la "a plânge de fericire"? - oricum, nu, nu mi s-a întâmplat nici asta).
În schimb, mi se întâmplă să trec de la stări normale, la stări de tristeţe, melancolie, nostalgie, lipsă de speranţă, anxietate ş.a., brusc, când îmi vin gânduri negre în mod involuntar, oarecum.