Dacă în final, am aflat că nu un loc e de vină pentru ce simt eu și cine sunt eu ci că eu sunt de vină, cum pot face ca să mă simt bine și să- mi regăsesc pacea?! Cred că mereu asta a fost...? (mai mult)

Question

Dacă în final, am aflat că nu un loc e de vină pentru ce simt eu și cine sunt eu ci că eu sunt de vină, cum pot face ca să mă simt bine și să-mi regăsesc pacea?! Cred că mereu asta a fost problema mea deși mereu am spus că de vină e orașul, locul, familia, jobul și tot așa.

Dacă știu lucrul ăsta, mai are rost să visez că aș pleca în altă parte, dar în realitate și acolo voi fi tot eu cu aceleași probleme, lovindu-mă de fix aceeași oameni ca peste tot?

P.S. nu-mi recomandați terapie sau psihiatru, sunt niște șarlatani oamenii ăia, nu m-au ajutat cu nimic sau aproape cu nimic. Deci vreau să aud alte păreri și alte sfaturi.

Miruna333 · Answer

Faptul ca nu te-au ajutat, inseamna ca nu ai dat peste persoana potrivita. Cum de altora, plus mie, ni se schimba viata, iar pe tine nu te-a ajutat nimeni? Unii au noroc sa dea din prima peste psihoterapeutul perfect, iar altii pot incerca cativa, pana sa dea de cel potrivit. 
Cu probleme adanc inradacinate, 2-3 sfaturi de la niste oameni, care cel mai probabil n-au facut o sedinta de terapie in viata lor, nu te vor ajuta. Incearca sa nu mai astepti sfatul magic care iti va schimba viata.
Te vei lovi de fix aceeasi oameni si probleme la nesfarsit, pana nu schimbi scenariul, pana nu te schimbi tu, pana tu rupi cercul vicios, pana nu inveti ceva din toate aceste lucruri, pana nu observi acelasi pattern.
Mediul, job-ul, familia, influenteaza tot, nu doar tu esti de vina. 
Problemele nu raman, ele se rezolva, daca vrei acelasi lucru. Daca nu, te poti plange in continuare de ele si sa ramana acolo. Decizia e in mainile tale.

anonim_4396 · Answer

Păi, recunosc că mie îmi place să mă plâng. Deci ideea e că și dacă mi-aș schimba viața, tot m-aș plânge, deoarece știi că orice experiență de viața ai avea, tot există și răul din ea.
Ca spre exemplu de fix cele 2 extreme m-am lovit eu. Atunci când muncesc too much, uit de depresie și e fun, e chiar pozitiv, dar până obosesc și mi se taie și aș dori doar să revin la vechea eu, care stăteam doar în pat și nu aveam nici o grijă, apoi când am vacanțe școlare sau iar nu mai am job sau iar stau pur și simplu degeaba, cu mintea în gol, e fain de tot, dar mă apucă depresia.
Deci rezolvați-mi mie enigma asta. Eu nu mai pot. Eu nu pot cu aceste 2 extreme. Și nu știu cum e la alții în alte domenii, dar la mine e fix așa, în învățământ : activitate, predare, muncă, stres, intrigi, durere, muncă deci și burnout apoi vacanță : stat, lenevit, gândit, depresie, privit în gol, prea depresiv. Mai ales că e trecerea prea rapidă de la o stare la alta. Acum activitate, acum vacanță-liber. Dar faza e că, nici alt job nu aș vrea, pentru că nu aș face față la o muncă draconică. Abia fac față la jobul ăsta unde cum spuneam, după o activitate intensă, abia aștept vacanța, însă și vacanțele mă bagă în depresie.
Deci nu știu de voi, la voi cum e, dar la mine dilemele existențiale nu s-au rezolvat niciodată. Și știu că niciodată nu mi-a plăcut nimic.
Dacă e muncă e prea multă muncă, dacă nu e ori cazi în depresie ori ajungi homelles ori lumea te înjură că nu ai job.
La fel și cu relațiile interpersonale, dacă nu ai oameni te simți singur și al nimănui, parcă o frunză în vânt, dacă ai oameni, dai numai de dureri și intrigi, ceea ce iar nu e plăcut. La fel se întâmplă și cu financiarul am observat. Dacă nu ai, nu e bine, că nu poți supraviețui, dacă ai sau faci mai mulți, stai în frici, că îi poți pierde sau ți se pot fura. Și cam așa am observat că se întâmplă și cu pasiunile astea. Nu am nicio pasiune, pare că viața e simplă, dar e prea anostă, ai pasiuni, viața e bogată și pare că o trăiești din plin prin pasiunile tale, însă devine prea obositoare făcând atâtea lucruri sau chiar învățând atâtea lucruri.
Deci, nu știu, eu una, nu mă simt reparată de terapeuți. Deși da, nu uita, că eu eram un om care nu putea ieși să-și ia un job sau să aplice la un job sau să meargă pur și simplu la un examen și o dată ce am făcut terapie, am putut lua un job, de care mă lupt să țin. Deci să zic că pe o direcție a ajutat terapia. Dar nu pot spune același lucru și cu slăbitul și ieșitul pe drum sau chiar mersul în locuri necunoscute. Ceva ce încă terapia nu a rezolvat. :| Pentru că uite, vara asta am vacanță și aș fi vrut să ies afară, să mă duc la mare, să mă duc la pădure, să fac drumeții, să mă distrez, dar nu pot, pentru că mă simt iar închisă în casă și că nu pot ieși din casă. Și aici de fapt e problema, că și dacă ies din casă, nu prea știu ce să fac afară și mă simt ciudat să ies afară, doar ca să mă plimb de pe o stradă pe alta. Aș fi vrut să fac ceva, ceva mai plin de adrenalină, dar aici în orașul meu nu se poate face nimic palpitant. Și iar mă reîntorc de unde am plecat. Și iar și iar de aceleași chestii mă lovesc.

Miruna333 · Answer

Asa e si problema, ca vezi tot in extreme. Astea sunt distorsiuni cognitive. Tu poti sa ai orice viata, atitudinea cu care privesti totul este cheia. Conteaza cum reactionezi la lucruri si cel mai important, ce ganduri ai, ce ganduri iti permiti sa ai. Asta iti contureaza toata existenta. 2 oameni pot lua parte la acelasi eveniment, insa gandurile lor, reactia, atitudinea va fi diferita, asa ca, vor avea emotii diferite. 
Iarasi, problemele astea nu pot fi rezolvate cu 2-3 randuri, gaseste psihoterapeutul potrivit pentru tine. E ca si cand ai avea o problema, ai fost la cativa doctori, dar dupa renunti.