Bună. Nu știu exact cum să încep, da tot ce simt este un gol imens. Am vorbit cu un băiat pe aplicația Bloom. Am simțit o conexiune sinceră, reală, dar într-o zi pur și simplu a dispărut. Nu mai pot să dau de el, m-a blocat peste tot, iar conversația noastră s-a șters. Nu știu dacă a fost doar o joacă pentru el sau o fugă, dar pentru mine a însemnat enorm.

Îl vreau înapoi. Îmi doresc din tot sufletul să se întoarcă. Mă doare până în oase. Nu pot să-l caut, nu am cum. Aș vrea să cred că va realiza ce am însemnat pentru el... dar mă tem că nu o va face niciodată.

Vă rog, dacă ați trecut printr-o situație asemănătoare sau știți cum e să iubești așa, spuneți-mi ceva. Am nevoie de speranță, de o voce care să îmi spună că nu iubesc în zadar.

Doar dacă cineva a trecut printr-o situație asemănătoare și vrea să-mi spună cum a reușit să meargă mai departe sau dacă există vreo șansă ca el să se întoarcă… i-aș fi recunoscătoare. Chiar și un simplu „te înțeleg" mă ajută enorm. Mulțumesc.

Trezește-te la realitate și nu mai căuta virtual nimic!
Nu mai face obsesii după persoane virtuale!
Mergi în oraș, în parc, caută și găsește oameni reali!

NU stii detalii de el, sa il gasim?

Câteodată se întâmplă lucruri de-asta. Am pățit și eu, ca băiat: stăteam de vorbă cu o fată din întâmplare, undeva într-un autobuz sau la bibliotecă. Conversația decurgea foarte bine, atât din punctul meu de vedere, cât și al ei (din ce-am putut observa): avem multe puncte comune, îi plăceau glumele mele, îi plăcea vocea sau privirea sau numele. O fată chiar mi-a luat-o înainte și mi-a cerut ea numărul. A doua zi sau a treia sau a patra nu mai voiau să aibă de a face cu mine, deși nu vorbiserăm nimic între timp. Pur și simplu mi-au luat podeaua de sub picioare și m-au lăsat să cad în hău, fără nicio explicație, fără să știu cu ce-am greșit. Și m-au lăsat să mă frământ din nou și din nou, întrebându-mă unde și cum am am comis-o, ca să zic așa. Oamenii-ți vor trage clapa și n-ai cum să te protejezi decât uitându-i și eventual găsindu-ți pe altcineva.
E tocmai tăcerea asta care mă măcina cel mai mult, nesiguranța care nu-mi dădea pace. Dacă vreuna din fetele asta ar fi urlat la mine că sunt un prost sau un porc sau un mincinos, dacă ar fi plâns sau m-ar fi înjurat sau orice altceva, măcar aveam ceva nu care să lucrez. Așa mi-au dat speranță și mi-au luat-o pur și simplu, fără să știu măcar motivul.