Eminesciana. Una dintre cele mai frumoase poezii, inchinate, desigur, Veronicai, poetul surprinde o trasatura a iubitei, pe care n-o poate numi. Iata o strofa din acea poezie:
'De-or trece anii cum trecura
Ea tot mai mult imi va place,
Pentru ca-n toata-a ei faptura
E-un"nu stiu cum "si-un "nu stiu ce".
Ce cuvant ati gasi voi pentru acele "nu stiu cum", nu stiu ce"? Ati avut vrodata aceasta impresie de neprins in cuvinte in prezenta fapturii iubite?

Ar fi bine sa citeasca versurile si comentariile voastre persoana care deunazi trebuia sa redacteze un eseu despre eternul feminin si nu stia cum sa inceapa.

E-un mister si -un adevar. Normal ca am avut si eu aceste senzatii. De fiecare data cand imi place o fata stiu care acel ceva special dar niciodata nu pot spune in ce consta acel ceva.

Da. Nu pentru orice fata si nu oricind. Doar pentru o fata anume, atunci cind te "loveste". Nici nu stii de unde izvorasc toate, ginduri, vorbe si trairi. Sinteti intr-o alta lume in care nu mai exista nimeni si nimic. Doar tu si ea. Toata lumea va apartine, tot universul e al tau si-al ei. Si nu vrei decit un lucru, sa fii cu ea, mereu doar ea...

Acolo e toata suferinta lui Eminescu. Daca ar fi stiut s-o defineasca ar fi ramas pentru posteritate o definitie pentru dragoste.Mai mult nu pot spune.

Greu de descris femeia.

Din afirmatiile tale reiese ca versurile pe care le-ai redat constituie o strofa a unei poezii pe care Eminescu ar fi inchinat-o Veronicai Micle; cu speranta ca am inteles corect, te rog sa-mi dai ceva detalii pentru a gasi aceasta poezie din care tu ai citat. (spre expl., daca poezia este reprodusa pe net da-mi linkul, daca ai luat-o dintr-un volum de poezii precizeaza-mi titlul, editura si anul aparitiei acestuia). Multumesc anticipat.

Nu chiar imi place