Mă voi exprima cu o claritate si o voluptate permisiva. Sunt ranita.
Probabil inca nu cunosc sentimentul dragostei, probabil nu l-am trait in totalitate, probabil am trait niste sentimente similare. Oare?! Hm, stiu totusi cu certitudine ca iubirea nu doare. Insa, pe mine m-a durut. Sunt adolescenta, am doar 18 ani abia impliniti si ca fiecare adolescent, am avut o dorinta debordanta de a ma indragosti, o dorinta specifica acestei perioade complexe, fiind orbita si insetata de acest concept numit "iubire". Ei bine, s-a intamplat, eu asa cred. L-am intalnit intr-o zi in care nu ma asteptam, dupa o perioada in care credeam ca mi-am organizat viata punand toate lucrurile cap la cap, punand punct acolo unde exista virgula. Si parca, cu o privire, mi-a strapuns sufletul. Privirea mea a ramas intacta pret de cateva secunde, la fel si sufletul. Am simtit o conexiune puternica, dar parca inaccesibila. Efectiv, nu aveam habar ce se petrece, parea sa fie delir. Am considerat asta o perioada de timp doar o simpatie mai puternica. Dar nu, pe zi ce trecea si chiar nevazandu-l prea des, in gandurile mele era doar el pana sa realizez ca, inconstient, am cazut prada acestei "victorii". Am vrut sa cunosc sentimentul absolut al dragostei, sa o traiesc intens, insa nu-mi doream sa fiu victima unui esec in amor. Caci asa numesc deseori demoralizarile de genul, esecuri provizorii
Treptat, ne vedeam intamplator in cadrul repetitiilor mele, spectacole etc. Timp in care, eram extrem de entuziasmata, ca il pot vedea si mai ales, ochii aia, care parca m-au innebunit total.
Am fost o persoana mai matura dintotdeauna, anumite experiente prin care am trecut m-au facut sa percep lumea in alte perspective, dar nu in acest caz. Nu aveam idee in mare parte despre ce inseamna dragostea adevarata, desi imi doream s-o traiesc, oarecum era pentru prima oara cand 'iubirea' ma acapara si ma transpunea fortat in lumea ei. Fiind o necunoscatoare a acestei "lumi" cred totusi ca am pierdut in acest "joc". Nu e de mirarea nimanui ca, actualmente societatea nu mai denota sinceritate, ci parsivitate, frustrare. Bazandu-se doar pe lucruri efemere, mai exact acest concept modern si libertin, aventurile amoroase. Ceea ce mi-a demonstrat acest baiat. Tind cu ardoare sa cred ca noi doi nici nu am plecat din acelasi punct si nu am fost niciodata intr-o corelatie stabila, ci doar m-am mintit eu insami de dragul iluziei frumoase, iar el un "nestiutor" isi juca rolul, nedand vreun semn nefiresc. Dupa mai multe luni in care imi provocase, incostient, o dorinta nesatioasa de a-l simpatiza si in acelasi timp, o stare de deprimare impulsivă și asta din cauza faptului că imi era teama că sentimentele erau doar din partea mea și cum se întâmplă deseori, aveam să imi fie calcate in picioare sentimentele. Ei bine, continuand cu ideea... dupa aceste luni de stari complexe, in care aparent, amandoi dadeam semne ceva mai subtile, eram convinsa ca vom fi unul pentru altul. Nu a fost asa. Intr-un final, ajungand sa fiu ranita prin niste jigniri nepoliticoase, ceea ce a demonstrat caracterul lui, cat si respectul fata de mine. Desi in virtuatea acestui fapt nu tocmai favorabil, i-am permis sa isi urmeze cursul nefiresc in continuare gandindu-ma ca, riscul fiind actul de eroism, ar fi fost mai generos si iregretabil decat o poveste care nu s-ar fi intamplat. Ceea ce probabil nu am stiut e ca nu am pus punct definitiv cand trebuia. Nici la insistentele celorlalti nu am aplecat urechea, insistente care aparent mi se pareau aiurea sau din invidie, desi era total contrariul. Cum poti fi atat de orb cand esti indragostit? Unde imi era mintea? Iertati-ma daca ma pierd printre randuri, dar simultan sunt pierduta si printre ganduri, pentru ca, confuzia mea s-a transformat intr- deznadejde adanca si cu timpul, sentimentul se accentua tot mai tare.
Fiind permisiva la astfel de atitudini, am dat de fapt curs unui intreg scenariu ofensiv, ajungand tot eu sa fiu victima. Deseori, faceam o analiza a situatiei mele si inevitabil, intram intr-un sevraj de ganduri, gandindu-ma daca nu are destul brav in el? Daca inca are rani sensibile ale sufletului? Ii e teama sa faca ceea ce simte, sa iubeasca? E condus de conceptii eronate? Si ma intrebam in mod permanent "de ce?". Pentru ca doar timpul trecea, nu si melancolia din suflet, nu si intrebarile fara raspuns. Trecea timpul pe langa mine si eu pe langa el doar cu trupul, el nedandu-mi parca niciun semn concret despre ce ar urma sa se intample sau sa faca o aluzie asupra adevaratelor lui sentimente. Parca era setat pe "nu te plac, dar nici nu te lasi". De-a lungul timpului, aceasta situatie s-a transformat intr-o problema majora fiind implicati amandoi in conflicte verbale, dar si fizice, impreuna cu familiile noastre. Ceea ce mi-a starnit o aversiune profunda fata de el, dar acum e intrebarea primordiala.
De ce sunt unele momente in care am regrete si inca ma gandesc la el? Dupa tot ce mi-a facut si s-a intamplat, de ce nu pot sa il urasc din inima? Asta vreau! El totusi e fericit alaturi de alta persoana, iar eu am fost parca doar o marioneta jucata de el si apoi aruncata. Insa, au fost prea multe lacrimi varsate, prea multe intrebari fara raspuns ce ma dominau intr-u totul, prea multa melancolie pentru un suflet atat de fragil. Incepi fara ezitare sa te intrebi susceptibil "de ce eu? de ce tocmai eu?".
Un raspuns, va rog? Un raspuns clar care m-ar detensiona de situatie sau m-ar face sa privesc situatia cu alti ochi? Sau efectiv niste ponturi, chiar ele si banale, sa-l scot din mine. Va sunt profund recunoscatoare! Toate cele bune!

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook