Care, în opinia voastră, sunt capodoperele muzicii germane (cu versuri, orice gen muzical, preferabil denumire + link)? Aș prefera să fie cât mai multe, să am de unde alege în funcție de preferințele proprii. Mulțumesc.

Https://youtu.be/icUC32-0WuY

https://youtu.be/1q7s5fdgbng

https://youtu.be/6z8o7qAIlIU

https://youtu.be/Li2t_XbXaRY

https://youtu.be/IxTimWOT5bA

https://youtu.be/u496PLl7Yws

Https://www.tpu.ro/utilizator/tuke/playlist/
https://www.youtube.com/watch?v=VeBYqL8nuSw

Dacă nu e un test la care ne supui, motivează-ne cumva - spune-ne la ce ai nevoie de informațiile (părerile) astea.

99 Luftballons - Nena. Nu e capodoperă, da' e amuzantă.
http://www.youtube.com/watch?v=La4Dcd1aUcE

Pe langa ce s-a spus deja (sau poate s-a mai postat, nu am timp sa citesc acum tot ) ceva de la >>>
Yvonne Catterfeld, Annett Louisan, David Garett, Sarah Connor si Lena (Meyer)
Nu au chiar capodopere, dar in opinia mea, sunt mult peste ce aud pe toate gardurile (Helene Fischer ) (da, au si nemtii Alexandra Stan a lor), Sido, + o intreaga sleahta de turcaleti.)

Din aria electronica> ATB, Schiller si Paul van Dyk

Rock : Scorpions, Unheilig, Die toten Hosen, Rammstein, Liquido, Accept, Qntal, Blind Guardian (in aceasta ordine!)

De departe toate compoziţiile lui Beethoven.

Asta e mai veche dar foarte frumoasa. S-au facut multe cover-uri dupa ea, inclusiv in limba romana. https://www.youtube.com/watch?v=CJDxnWFqpiA

Capodoperele muzicii germane?!
Pai asculta Bach, Beethoven, Wagner, Brahms, Orff, Schumann sau... Hans Zimmer! (ai scris "orice gen muzical", asa ca nu protesta!)

Http://www.youtube.com/watch?v=vQCTTvUqhOQ
http://www.youtube.com/watch?v=Epuga2JoF8A
http://www.youtube.com/watch?v=T_9LJCKOvQE&list=PLA462AF9E090AA004
http://www.youtube.com/watch?v=Kp3vb95TRdE

Nu știam că germanii au proporția cea mai mare de vegani.

Asculta Rammstein

Imnul nazist, din pacate nu pot sa postez link-ul aici din cauza hater-ilor.

O capodopera Germana adevarata: https://www.youtube.com/watch?v=5bYMAgM42pM

Laurent Wagner: „O muzică extraordinară, una dintre capodoperele muzicii de operă a secolului XX!"
Gera, un oraș de dimensiuni relativ reduse, într-o regiune a Germaniei răsăritene dominată de mari centre culturale, cum sunt Dresda, Leipzig sau Weimar, și-a câștigat totuși un renume de prestanță în lumea germană grație dinamismului și inteligenței triumviratului aflat în ultimul deceniu la conducerea Teatrului și Filarmonicii Turingiei.

Răsplata acestei activități a venit în 2017, când ministrul federal al Culturii a acordat Teatrului din Gera premiul pentru scena teatral-muzicală cea mai importantă din Germania, în afara celor din marile centre culturale. Un premiu însoțit de o importantă sumă de bani pe care intendentul-general, director artistic și director al Operei, Kay Kuntze, directorul său administrativ, Volker Arnold, și directorul muzical general, dirijorul Laurent Wagner, au decis să o investească în cea mai mare parte în montarea operei Œdipe. O inițiativă mai mult decât lăudabilă!

Intendentul-general, regizorul Kay Kuntze, vorbea într-un interviu pentru presă despre „cerințele enorme pe toate planurile" pentru punerea în scenă a operei enesciene, de la mărimea orchestrei – care, neîncăpând în fosa sălii de la Gera, a impus găsirea de soluții originale de a suplimenta spațiul, cu amplasarea harpei într-o lojă lângă scenă și folosirea unor magazii din spatele scenei – la nevoia măririi corului (în care au fost angajați 12 coriști suplimentari) și până la „rezolvarea complexității muzicale și stilistice" a experimentelor lui Geor­ge Enescu. În acest context, regizorul îl cita pe dirijorul Laurent Wagner cu observația amuzantă că, în comparație cu pretențiile pe care le ridică Œdipe-ul enescian, Moses și Aaron al lui Schönberg ar fi o „operetă".

Laurent Wagner (n. 1960 la Lyon), format la Paris și Viena, este un dirijor aparte, cu o carieră exemplară în lumea germană a operei, în care a condus succesiv în calitate de director-general muzical teatrele de la Dortmund, Saarbrücken – unde a pus în scenă marile și dificilele opere ale școlii vieneze, de la Wozzeck și Lulu ale lui Berg, la Moses și Aron – St. Gallen și în ultimul deceniu Opera și Filarmonica din Gera. Dirijor principal al Orchestrei Radio de la Dublin, profesor la Institutul de Arte Vocale de la Tel Aviv, la șefia unei clase de dirijat la Conservatorul din Rennes, recompensat cu dis­tincția de Cavaler al Ordinului Național de Merit pentru serviciile aduse cunoașterii muzicii franceze în lume, Laurent Wagner este un personaj fascinant.

În convorbirea pe care am avut-o la Gera, după premiera operei Œdipe, dirijorul a ținut să insiste pe o problemă veșnic în discuție și pe care autoritățile culturale române par incapabile să o rezolve, aceea a cumpărării drepturilor pentru publicarea în condiții normale a partiturilor enesciene. O condiție sine qua non pentru promovarea reală în lumea largă a muzicii lui George Enescu.



Laurent Wagner: Editura Ricordi este cea care face acum serviciile pentru Salabert. Această partitură era un scandal, fiindcă este partitura făcută de un copist, scrisă de mână – ceea ce, în sine, nu este neapărat rău. Dar se pare că nu a existat decât un exemplar făcut astfel, iar dirijorul premierei Operei în 1936, Philippe Gaubert, a scris pe ea toate no­tațiile sale, toate – scuzați-mi termenul – mâzgălelile sale (și nu e un termen peiorativ în acest caz), iar ele au fost fotocopiate. Ceea ce face ca acum să nu mai poată fi înlăturate, iar toate indicațiile dlui Gaubert – uneori notate foarte gros, transformându-se într-un soi de pateu pe partitură – fac să nu mai poată fi citite notele care sunt sub ele. Am reușit să obțin, însă, o fotocopie a facsimilului [partiturii] autograf a lui Enescu și cu ea am putut dirija.

Scrisul este foarte mic, de mână, este o adevărată capodoperă de caligrafie, dar rămâne foarte, foarte greu de citit. Cum lucrarea în sine este deja extrem de complicată, situația nu ușurează cu adevărat sarcina dirijorului. Vă pot spune că în ultimele săptămâni am transpirat sânge pentru a descifra această partitură și a o memora. Cum nu o poți citi cu adevărat, trebuie să o memorezi. E o muncă de „roman" și ar trebui ca editorul să ia, în sfârșit, decizia de a face o partitură corectă, tipărită și, de asemenea, de a face partiturile de orchestră, fiindcă acestea sunt la limita acceptabilului.

Pentru coarde este în mod special dificil, pentru că acestea sunt divizate uneori în cinci, în șase, în șapte, iar pentru muzicieni este extrem de dificil să se mai regăsească, deoarece totul este prea înghesuit, neaerisit și în consecință muzicienii, de fiecare dată când schimbă un registru, nu mai știu unde trebuie să se ducă; e foarte prost făcut.

Prin urmare, îmi pun adesea întrebarea de ce această lucrare, care este genială, este atât de puțin cântată și am ajuns să cred că unul dintre motivele principale este materialul de orchestră. Fiindcă este o operă atât de extraordinară, este o operă centrală a secolului XX, încât nu văd, personal, nici un alt motiv pentru care să nu fie cântată.

A existat un alt motiv, în mod evident, după război, fiindcă muzica lui Enescu, în momentul în care a fost scrisă, în anii ’20 și până la creația ei în 1936, putea trece ca muzică modernă. După război a existat o întreagă generație de avangardă care era [compusă] – aș spune – din ayatolahi ai avangardei, pentru care atunci când trei note nu erau scrise în sistem serial, muzica era de aruncat. Deci muzica lui Enescu, la fel ca și a atâta altora din aceea epocă, a fost în mod sistematic aruncată la coș, nu a mai fost cântată.

Acum însă, când lucrurile s-au deschis din nou, nu mai este nici un motiv ca muzica lui Enescu să nu fie cântată. Este o muzică extraordinară, este una dintre capodoperele muzicii de operă a secolului XX, de pus alături de Pelléas et Mélisande de Wozzeck, de Lady Macbeth de Șostakovici.

Pentru mine, explicația este această partitură – și v-o spun fără rezerve – prima oară când am văzut-o, am răsfoit-o, am închis-o și mi-am spus: „Nu! Nu este pentru mine". Iar apoi, sigur, în cele din urmă am făcut opera. Dar primul reflex a fost de a refuza, „las plăcerea asta altora". De aceea cred că problema partiturii este la ora actuală principala cauză a faptului că Œdipe este atât de puțin cântat.



Am cunoscut foarte puțin muzica lui Enescu, trebuie să o recunosc. Am auzit din când în când celebra Rapsodie română, iar apoi Sonata pentru pian și vioară, a doua sau a treia, nu-mi mai amintesc, cea care există pe o înregistrare cu Enescu și Lipatti… Enescu este un compozitor care este nevoie să fie redescoperit urgent de toată lumea. Œdipe este opera vieții sale. Cred, de asemenea, că este unic faptul de a fi singura lucrare de artă modernă – și prin modern înțeleg de la Renaștere până astăzi – care descrie întreaga biografie a lui Œdip de la naștere până la moarte. Fiindcă altfel toate reprezentările personajului, fie ele picturale, dramatice, muzicale etc. se interesează de episodul la Teba, Œdip Rege; dar ce s-a întâmplat înainte, ce s-a întâmplat după?

Cu Enescu ai în față totul, fără să se dea impresia că ar fi doar o survolare în viteză, ceva făcut de mântuială. Textul merge în profunzimea lucrurilor, ne pune în fața întrebării ce este condiția umană, ce este destinul, ce reprezintă presupusa libertate a omului, întrebarea dacă în viață luăm cu adevărat decizii în libertate sau dacă suntem permanent ghidați din exterior, prin influențe din exterior. Toate hotărârile pe care credem că le luăm noi de-a lungul vieții sunt oare exclusiv deciziile noastre?

Un subiect la care fiecare trebuie să reflecteze, iar când o faci cu adevărat îți spui câte din hotărâri le-am luat liber de la naștere și până astăzi. Probabil că se pot număra pe degetele unei mâini. Este un fenomen asupra căruia opera ne pune întrebări profunde, ca și asupra rolului celui devenit țap ispășitor. Opera lui Enescu este atât de bogată în toate sensurile, o operă ce ne vorbește în egală măsură, despre mântuire.

Este o operă de o infinită bogăție de idei. Pregătirea ei a fost pentru noi un adevărat travaliu, dar în seara asta putem spune că totul a ieșit cu bine.



„Am avut ocazia să fim prezenți la un eveniment de o importanță majoră"



Compozitoarea, muzicologul, profesorul universitar de la Oldenburg din Germania, Violeta Dinescu, nu are nevoie de un spațiu special de prezentare și este lăudabil că activitatea ei multilaterală a fost recunoscută de colegi, în România, în această primăvară, prin acordarea Premiul Pro Musica, pentru promovarea în spațiul european a valorilor componisticii românești. Violeta Dinescu a fost prezentă la premiera lui Œdipe la Gera, împreună cu Roberto Reale, unul dintre cei mai promițători elevi și doctoranzi ai ei.

Am întrebat-o, evident, ce opinie are despre montarea operei și premiera de la Gera, în calitatea sa de cunoscătoare profesionistă a lumii lui George Enescu:



Violeta Dinescu: Astă-seară am avut ocazia să fim prezenți la un eveniment de o importanță majoră. Œdipe, în această reprezentare aici la Gera – care am putea spune că e capătul lumii, dar a devenit mai curând centrul ei datorită acestei reprezentații – a fost o îmbinare fericită de regie și scenografie extraordinară, decoruri, costume, mișcări și mai ales voci. O voce mai frumoasă una ca alta, un Œdipe care a convins, cu toate că este unul cu care noi nu suntem obișnuiți, cu tipul acesta de miș­care pe scenă; dar vocea este extraordinară și nu am decât cuvinte de laudă.

Pentru muzicologul italian Roberto Reale, elevul Violetei Dines­cu, experiența spectacolului de la Gera a fost și ea una covârșitoare:



Roberto Reale: Am scris de­spre operă în program și ieri a fost prima ocazie să o văd live. Am auzit-o de multe ori în înregistrări, iar a o vedea pe scenă a fost o experiență deosebit de mișcătoare. Cred că este o prezentare incredibilă, iar muzica a fost captivantă, cu atât mai mult cu cât, deși am ascultat-o de nenumărate ori, am descoperit lucruri noi. Este cumva specificul acestei muzici, de a rămâne mereu un mister. Cred că de fiecare dată când vom asculta această muzică vom descoperi ceva ce nu am auzit înainte.



O impresie pe care Violeta Dinescu o confirmă și o explică



Violeta Dinescu: Da, se explică prin faptul că avem de-a face cu o structură de o extremă complexitate. Această complexitate nu este însă sufocantă, dimpotrivă. Avem de-a face cu prezența instrumentelor în același timp și cu toate astea avem senzația unei transparențe. Enescu reușește să esențializeze în așa fel și să pregătească psihologic ceea ce se întâmplă; pentru că noi auzim orchestra [care] tot timpul comentează, nu este numai acompaniatoare. De exemplu, înainte de apariția Sfinxului, melodia acestuia este stropită peste tot, în toate registrele, la toate instrumentele, subliminal, așa că în momentul în care apare Sfinxul, vocea Sfinxului, avem deja pregătită „pielea de găină". Așa lucrează Enescu tot timpul; în orchestră există și co-există aceste esențializări, care reprezintă personajele și, caracteristic, este că există un flux continuu; parcă ar fi o apă care se mișcă în continuu spre delta ei. Din această cauză, este o operă care, din punct de vedere formal, nu seamănă cu operele scrise înainte de el sau în timpul lui. Pentru că scopul principal al operei este să concentreze o poveste lungă, să o concentreze enorm, într-un timp enorm de scurt și asta într-o formă continuă, fluidă și elastică.



„Am fost copleșiți cu toții de cât de excepțională și de complexă este muzica"



Dincolo de regie și scenografie, dacă Œdipe s-a bucurat de un imens succes la Gera, reflectat deja de cronicile mai mult decât elogioase din publicații ca „Buhne.de", „Frankfurter Allgemeine Zeitung" sau „Ostthüringer Zeitung", meritul revine inimoasei Orchestre a Filarmonicii din Gera și în mod deosebit ansamblului extrem de omogen de buni soliști. Între ei, alături de baritonul francez Sébastien Soulès, a lăsat o impresie de neuitat, atât grație vocii, cât și jocului ei scenic, o tânără mezzosoprană finlandeză, Pihla Terttunen, invitată inițial pentru un rol puțin relevant.

Remarcată internațional imediat după încheierea studiilor, cu ocazia Concursului internațional „Grandi Voci", ce se desfășoară la fiecare doi ani în ambianța Festivalului de la Salzburg, unde a fost una din cele șase laureate ale ediției din 2016, Pihla Terttunen a avut șansa nesperată de a se distinge la Gera, în urma îmbolnăvirii solistei titulare în două roluri principale, cel al reginei Mérope și al Sfinxului. Pihla Terttunen ne-a vorbit despre împrejurările și șansa ivită:



Pihla Terttunen: Inițial urma să cânt numai partea foarte scurtă a femeii tebane cu corul, în actul întâi, și cum era un rol atât de mărunt nu m-a preocupat să cunosc opera mai bine. Dar am fost atât de onorată de ocazia care s-a ivit, iar muzica este atât de extraordinară! A fost, în același timp, unul din lucrurile cele mai stresante să trebuiască să învăț atât de repede un rol, dat fiind că o colegă s-a îmbolnăvit; am avut, practic, numai cinci zile să învăț două roluri. A fost însă palpitant.



Victor Eskenasy: Nu ați apărut pe scenă în rolul Sfinxului, nu a mai fost timpul să repetați rolul?

P.T.: Într-adevăr, timpul a fost atât de scurt, iar muzica atât de dificil de învățat, cu atât mai mult cu cât am preluat două roluri, pe cel al Sfinxului și al Méropei. Rolul Méropei nu a fost atât de greu de învățat, inclusiv cu jocul scenic, dar în cazul Sfinxului, în această producție specială, a fost extrem de complicat și mi-am dat seama că îmi va fi greu să-l memorez și să-l cânt bine pe scenă. Din punct de vedere fizic era un rol care cerea multă implicare pentru a-l juca pe scenă. Așa că am decis împreună ca asistenta regizorului [Julianne Stephan] să joace pe scenă, iar eu să fiu vocea din off.



V.E.: O voce foarte frumoasă, cu inflexiuni impresionante… Cum v-ați adaptat muzicii enesciene?

P.T.: Muzica nu este de acel gen care ți se imprimă instantaneu în minte, din primul moment în care o auzi. Pe de o parte este extrem de complicată, pe de altă parte are în ea atâtea niveluri, atâtea culori… Ascultând-o și învățând-o, trebuie să te așezi confortabil în vocea ta. Și limba franceză a fost pentru mine, într-o măsură, o provocare, nefiind o limbă pe care o vorbesc fluent, în ciuda faptului că am studiat-o puțin. Muzica are numeroase întorsături și contorsiuni, iar în întreaga istorie a lui Œdip există atâtea niveluri și culori, ceea ce face opera și mai pretențioasă.



V.E.: Privind înapoi la premieră, v-a făcut plăcere să cântați muzica enesciană?

P.T.: Sigur, sunt încântată că învățând rolul în numai cinci zile am ajuns la punctul de a mă bucura de muzică. Am fost foarte mult ajutată de dirijor, de Laurent Wagner, și de regizorul Kay Kunzte, să mă regăsesc în personaj, în Sfinx, chiar dacă nu l-am jucat pe scenă. Mi-am dat doar vocea, dar m-au ajutat să intru în pielea personajului și a fost o plăcere atât de mare! Acum sper ca următoarea perfor­manță să fie mai ușoară și să mă bucur și mai mult de ea. Voi cânta ambele roluri, în 21 aprilie și apoi în ultima reprezentație din această stagiune pe 18 mai.



V.E.: Câteva cuvinte despre lumea muzicală din care veniți…

P.T.: Vin din Finlanda, unde m-am născut în apropiere de Helsinki, de capitală, și mi-am dat examenul de licență în canto clasic la Helsinki. Mi-am început studiile universitare la 21 de ani și examenul l-am dat trei ani mai târziu. M-am gândit atunci că aș vrea să studiez și în altă parte decât în Finlanda și am plecat la Stockholm, în Suedia, unde am absolvit studiile universitare în 2016. Ulterior, asemenea altor cân­tăreți, am participat la o mulțime de audiții și, cum eram relativ tânără, am avut șansa să încerc să mă angajez la diferite studiouri de operă. Întotdeauna m-am gândit că a lucra în Germania este o mare ocazie, fiindcă există atâtea opere în care poți lucra. Am dat o mulțime de audiții pretutindeni și am avut noroc, am fost acceptată în Thuringen Opern Studio, al cărui sediu este în Weimar, dar care ne permite să lucrăm și în alte teatre în regiune, inclusiv la Gera. Asta este ce fac din august trecut, fiind primul meu an într-un studio de operă. Faptul mi-a deschis multe ocazii, între care să capăt roluri formidabile cum sunt cele din Œdipe. Anul viitor mă voi muta în altă locație, la Stralsund, unde voi fi membră permanentă a trupei Operei. Este cu adevărat minunat, chiar dacă nu voi mai fi într-un studio, ci în postură de membră a ansamblului. Așa că lucrurile arată foarte bine pentru moment și sper să am alte ocazii de a căpăta roluri mari, captivante, să cânt muzică bună și să întâlnesc oameni noi.



V.E.: Cum vedeți din interior un rol ca acela din Œdipe?

P.T.: Cred că am fost toți copleșiți de cât de excepțională și cât de complexă este muzica. De aici și o oarecare nervozitate să vedem cum se concretizează și cum se sfârșesc lucrurile. Dar sunt atât de fericită și de impresionată de rezultat, cât de frumos arată producția! Cu regretul, în plus, că nu o pot vedea eu însumi, trebuind să fiu pe scenă. Mi-ar fi plăcut mult să o văd ca spectatoare. Fotografiile pe care le văd arată formidabil, cu toate costumele, care sunt rezultatul unei excelente concepții scenografice. În plus, toată lumea iubește muzica, chiar dacă în prima fază pare atât de complicată. Apoi, când o înveți, fiecare o iubește și este o muzică frumoasă, iar într-o asemenea ambianță devine ușor să realizezi un spectacol mare. Este ceea ce s-a întâmplat. În final, nu a mai pă­rut deloc complicată, fiindcă toată lumea a iubit muzica.

Vivaldi, Anotimpurile
Dintre toți greii muzicii clasice, Vivaldi rămâne preferatul meu, pentru că muzica sa are un ritm antrenant, care mă binedispune la fiecare ascultare.

Deși extrem de cunoscut în timpul vieții, Antonio Vivaldi a fost redescoperit de-abia în secolul XX. Catalogul său impresionant – 98 de sonate, 50 de opere, peste 450 de concerte – este dominat de ansamblul, celebru în întreaga lume, al Anotimpurilor, compus în jurul anului 1725. Vivaldi a fost și violonist, și dirijor.

Muzica apelor, Handel
Handel obișnuia să spună că ar fi dezolat dacă doar ar distra publicul și că ar dori să îl facă mai bun prin muzica sa. Iar eu cred că a reușit – când asculți Handel, simți că sunetele divine ale operelor sale îți înaltă spiritul.

Dansul spiritelor binecuvântate, din opera Orfeu și Euridice, Gluck
Gluck a fost un compozitor austriac căruia i se datorează nașterea unui teatru liric modern, cu profunzime psihologică, naturalețe și adevăr dramatic Este cunoscut în special pentru creațiile Orfeu și Euridice, Alcesta, Ifigenia în Aulida sau Armida.

Mozart, Mica serenadă
Mi-a rămas în minte faptul că Mozart își descria munca spunând că ceea ce face el de fapt este să pună laolaltă note care se iubesc. Frumos spus, nu? ???? De la el iubesc Mica serenadă, pentru că mi se pare că exprimă foarte bine caracterul trecător al dispoziției fericite și elogiază bucuria de a trăi și a te bucura de momentul prezent.

Fantezia, Beethoven
Fantezia, cu marele său imn închinat fraternității, compus de poetul Cristoph Kuffner, mi se pare o celebrare a bunătății prin muzică. Este de o frumusețe copleșitoare.

Cântecul lui Solveig, din opera Peer Gynt, Edward Grieg
De fiecare dată când ascult această bucată zâmbesc, deși muzica mi se pare de o tristețe sfâșietoare. Însă zâmbesc pentru că îmi aduce aminte de copilărie, și când aud muzica întotdeauna cânt și eu versurile pe care le-am învățat în clasa a VI – a la ora de muzică.

Patetica, Ceaikovski
Muzica lui Ceaikovski mi se pare că transmite o emoție cutremurătoare, iar din tot ceea ce a compus, Patetica mi se pare cea mai emoționantă și rămâne preferata mea.

Din lumea nouă, Antonin Dvorak
Iubesc simfonia aceasta pentru că vorbește prin note despre unul dintre cele mai triste episoade ale omenirii: lumea nouă, colonizarea ei și distrugerea poparelor indigene.

Fantastica, Hector Berlioz
Fantastica a fost denumită de către critici o melodie a sufletului, datorită expresivității sunetelor de o neasemuită frumusețe. Partitura a devenit opera stindard a romantismului muzical european.

Jupiter, Mozart
Celebrul compozitor Richard Strauss spunea despre Jupiter că este cea mai frumoasă operă pe care a ascultat-o și pot înțelege de ce. Are o forță și o seninătate care parcă te transpune în altă lume.

Du hast