Imi este foarte greu sa scriu ceea ce scriu si din motivul asta vreau sa fiti ingaduitori cu mine si sa-mi aceptati anumite exemple si explicatii pentru unele imagini.

Totul a inceput la varsta de 13 ani.Eram in vacanta la bunicii mei.Imi aduc aminte ca era o seara foarte urata de noiembrie.Ploua,batea vantul si am zis ca ma duc sa ma culc, oricum nu aveam ce face.Era 9 seara cand m-am pus in pat si imi amintesc ca am adormit imediat. Ceea ce s-a intamplat in noaptea aia mi-a schimbat viata pentru totdeauna. Aveam un ceas vechi pe perete care avea un sunet urat cand ajungea pe la 1.30 noaptea, nu stiu de ce, dar in seara aia sunetul a fost mai devreme.Cand am deschis ochii, eram cu fata in sus si priveam tavanul.Am incercat sa ma misc si atunci mi-am dat seama ca eram paralizat.Nu-mi puteam misca nici macar limba.Doar ochii puteam sa-i rotesc prin camera.Era intuneric bezna, doar o singura luminita venea de afara de la un stalp. M-am speriat rau si am inceput sa plang.Am vrut sa tip tare sa pot sa imi trezesc bunicii dar nu puteam, deschideam gura dar nu puteam sa scot niciun sunet.
Am simtit cum ma ridic din pat, simteam cum plutesc deasupra patului si ma apropiam tot mai mult de tavan.Ma gandeam ca daca o sa ajung la tavan si nu fac nimic o sa fiu strivit de el.Intr-o alta fractiune de secunda eram in afara casei.Nu simteam niciun fel de greutate a corpului, simteam doar ca plutesc.Intr-o alta fractiune de secunda eram intr-un loc fara sfarsit, fara niciun fel de vegetatie, perfect drept, fara nicio pietricica pe el. Din acest moment nu mai aveam sentimentul ca plutesc.Simteam o enorma greutate in interiorul meu.Simteam cum imi striveste inima si simteam un sentiment de vinovatie profunda a unor lucruri rele pe care le facusem in trecut ( ce lucruri rele putea face un copil mai mic de 13 ani? ) Chiar si asa era o presiune care imi strivea pieptul. Locul era extraordinar de demoralizator si iti impunea o tristete pe care n-o pot descrie.Se auzeau multe voci de departe in toate limbile pamantului.Se auzeau tipete si plansete, amplificate de un ecou care iti ridica orice fir de par.Intr-o alta secunda eram in mijlocul a milioane de oameni. Femei, barbati, tineri, toti erau aici, nimeni nu vorbea, era liniste totala.Era un sentiment ciudat aflandu-te intre atatia oameni si cu linistea de acolo. Aveau capul plecat ( n-am vazut nicio fata ) cu mainile pe langa corp, inerti.Toti erau acoperiti de un cearsaf intr-o culoare indefinita.Nu o pot descrie exact.Era ceva cameleonic.
Undeva in departare era o tribuna cu 101 persoane.Foarte mare, mari fiind si cei care stateau acolo.Nu se putea distinge formele lor. Fata era un fum intr-o continua miscare si schimbare.Erau imbracati intr-o mantie neagra. Cel mai negru pe care l-am vazut ( daca se poate spune asa ) Se intitulau JUDECATORII.In fata tribunei, la judecata, era un singur om. Judecata dura 101 ani in ani pamantesti.Sa nu ma intrebati de unde stiu, pur si simplu, stiu.Toate astea se intamplau in locul acela fara inceput si fara sfarsit.
Atunci am auzit prima data pe cineva cand a zis: A venit timpul sa te intorci! O voce barbateasca, foarte blanda.
Cand am deschis ochii eram in spital, legat la un aparat care imi indica semnele vitale.Eram la Bucuresti internat cu diagnosticul : coma de gradul V.Eram in spital de 5 zile.Acum am 22 ani. Povestea e scurtata mult ca nu am vrut sa intru in detalii.

De atunci ma intreb in fiecare zi: Exista judecata de apoi? Oare unde se duceau toti acei oameni dupa ce li se datea sentinta finala? Ce era acel loc? Voi cum explicati?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook