| sabin89 a întrebat:

Să presupunem că citim în paginile de istorie despre unul dintre cei mai mari comandanți militari ai tuturor timpurilor. Despre acest personaj mai citim și că a fost unul dintre cei mai neîndurători, distructivi și sângeroși comandanți militari ai tuturor timpurilor. Un cititor poate avea față de acesta un sentiment de admirație. De ce? Pentru că a fost un geniu militar. Un alt cititor ar putea avea un sentiment exact opus, adică unul de condamnare și repulsie. De ce? Pentru că a fost neîndurător, distructiv și sângeros. Care dintre cele două sentimente vi se pare corect?
Poate este mai ușor de judecat o astfel de situație dacă avem în minte un exemplu concret. Ne putem gândi, de exemplu, la Alexandru cel Mare. El întrunește perfect condițiile de mai sus.

Răspuns Câştigător
| mi25 a răspuns:

De regula sentimentele se divizeaza la asemenea personalitati. Inclusiv istoricii prezinta in moduri diferite acestea personalitati. Consider ca asemenea oameni trebuiesc apreciati pentru faptele bune si condamnati pentru cele rele. Desigur ca nu poti sa dezvinovatesti - datorita faptelor bune facute - atrocitatile facute de aceiasi persoana.
Numai minti bolnave pot sa fie de acord cu idolatrizarea unor atrocitati cum au facut Hitler si Stalin.

11 răspunsuri:
| doctorandus a răspuns:

Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Hilter si Stalin au fost unii dintre cei mai mari ucigasi din istorie.

| RxTx a răspuns:

Poti sa idolatrizezi pe unul al cărui nume nici macar nu prea ai voie sa il rostesti
Pt ca a facut epurare ednică
Daca tu faci parte dintre cei privilegiați

Dar dar dacă tu faci parte dintre cei ce au fost externați
Atunci bine înțeles că îl urăști.

Așa se explică

| T0T a răspuns:

Ambele mi se par corecte. Nu are treabă admirația pentru geniu, cu dezgustul pentru unele fapte. Nu se intersectează. Le intersectezi atunci când ești mult prea subiectiv și judeci strict emoțional.

| SG1995 a răspuns:

Ambele sunt corecte. Poți admira calitățile cuiva fără să fii de acord cu ideile și acțiunile sale.
Spre exemplu Napoleon a fost un geniul militar fără îndoială, și vizionar prevăzând UE, totuși asta nu scuză faptul că omul a fost un despot labil emoțional.

| Darkmagic a răspuns:

Corect e ca admiratia sa fie diluata cel putin in parte, echilibrata de crimele comise.
Cum e judecata o personalitate a istoriei ca Alexandru cel Mare?
"Megas", (cel Mare), l-au numit grecii lui, si asa mai este cunoscut.
Ce l-a facut Mare in epoca, mormanele de morti de la temelia imperiului, si/sau arta militara? Ca imperiul lui a durat...cat el.
Ca sa rezolv dilema asta eu il numesc Alexandru Macedon, si nu e nici mare, nici mic.
Jidovul Ratacitor il caracterizeaza in trei cuvinte: "...s-a imbogatit despuind neamurile, si Pamantul a tacut inaintea lui..."
Nu crezi ca e destul? happy

| sabin89 explică:

Când Alexandru avea numai douăzeci sau douăzeci și unu de ani, a înăbușit în sânge o revoltă tebană. Locuitorii din Teba se revoltaseră încercând să-și recapete independența. Orașul a fost distrus complet - o singură clădire a rămas în picioare, aceea a lui Pindar. Iar pe locuitori, exceptând pe cei din partida pro-macedonenă, i-a măcelărit sau i-a vândut ca sclavi. El nu a ținut cont că în cetate erau foarte mulți oameni nevinovați, care nu au avut niciun rol în revolta contra sa. Probabil a vrut să dea o lecție, pentru cei care ar mai fi îndrăznit să se revolte, cam cum au făcut și naziștii, pedepsind unele sate, distrugându-le. Iar acesta nu a fost un fapt izolat. În campania din Orient a măcelărit triburi întregi, prin nordul Pakistanului de astăzi - tribul Assakenois, de exemplu. A distrus complet clădirile din Messaga, iar pe locuitori i-a măcelărit. Același lucru a făcut și în Ora.
Ce a fost în capul lui? Cum poți caracteriza un astfel de personaj? Eu i-aș spune, simplu, ucigaș - așa cum a zis și doctorandus mai sus Iar dacă pe el îl putem numi ucigaș, tot așa îi putem numi și pe cei din elita conducătoare din Roma antică. Cezar a lăcrimat la vederea statuii lui Alexandru, iar Pompei a căutat cu asiduitate mantia acestuia, iar când a găsit-o a purtat-o ca pe un "costum de măreție".
Și, până să ajungem la Hitler și Stalin, istoria a mai cunoscut un număr impresionant de ucigași.

| ZappyTv69 a răspuns:

Ambele sunt corecte. Poți admira pe cineva și fără a fii de acord cu faptele lui

| sabin89 explică (pentru Darkmagic):

Nici Alexandru cel Mare nu e bine, nici Alexandru cel Mic. Poate Alexandru cel Ucigaș! happy

| Darkmagic a răspuns (pentru sabin89):

Sa nu mergem atat de departe, Alexandru Macedon e destul.
"cel Mare" e potrivit cuiva dupa care ramane ceva, o constructie politica, statala, etc. Daca dupa Napoleon ramanea constructia europeana, daca dupa Alexandru, ramanea imperiul. Dezintegrandu-se imediat dupa moartea creatorilor, toate jertfele umane si materiale nu au insemnat nimic, dar macar francezii au avut mai mult simt al ridicolului, chiar daca lui Napoleon i-au urmat in timp si alti "napoleoni", intaiul, a ramas... I.
Nu "cel Mare", nici "Europeanul", nici "Victoriosul" sau altcumva. happy

| Brizbriz a răspuns (pentru sabin89):

Istoria e... istorie
romanii au pierdut o legiune in Germania, fiind tradati de unul care credeau ca e omul lor (educat in Roma, etc.)
apoi au venit in Dacia, si au macelarit tot ce au prins, ca istoria sa nu se repete (da, stiu, istoria oficiala romaneasca nu spune nimic de asta, ne tragem din romani "si" daci)

si altele, ar trebui sa vezi serialul Spartacus din 2004
https://www.imdb.com/title/tt0361240/
e acolo o fraza ca mi s-a ridicat parul de pe ceafa: oameni sunt pusi sa se omoare unii pe altii, pentru amuzamentul romanilor si... al copiilor romanilor

iar faptul ca tie ti se pare ca ala era ucigas, e alegerea ta, totusi, isi merita cu spume apelativul "cel mare", adica un prapadit de warlord, cu o mana de soldati, reuseste sa cucereasca imperiul persan

| sabin89 explică (pentru Brizbriz):

Așa au fost vremurile... De fapt, e greu să judeci conflicte petrecute cu atâția ani în urmă. Nu vezi, chiar conflictul care are loc în zilele noastre, la granița cu noi, este înțeles de unii într-un fel, și de alții în alt fel.
După părerea mea, Imperiul Persan, conduși atunci de Darius, chiar și-a meritat soarta. Prea și-o luaseră în cap. Credeau că nimeni și nimic nu le mai poate sta în cale. În privința asta Alexandru a fost o replică pe măsură, le-a dat ce au meritat. Și în felul cum a reușit să înfrângă puhoiul persan s-a văzut într-adevăr geniul său militar. L-am admirat pentru asta.
Cât despre romani, ar fi multe de povestit. Ce le trebuia lor să se tot extindă? De ce nu s-au mulțumit cu granița până la Rin? Revolta lui Arminius a fost pe deplin justificată, după cum tot justificată a fost și revolta condusă de Boudicca în Britania. Justificată a fost și revolta condusă de Spartacus. Ehe, multe revolte au fost justificate. Chiar și a noastră din dec. 89.
Ale istoriei valuri...