care imi da si mie un referat la civica. despe libertate? dau funda. urgent

Gheorghe Şuhan

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul esenţial al declaraţiilor, documentelor politico-juridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din timpul feudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al "declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană, recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social. Ca urmare, atât pe plan internaţional, în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O. N. U. în 1948; în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat de aceeaşi Adunare Generală în 1966 şi în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităţilor, structurilor şi proceselor sociale contemporane, ca şi pe plan naţional, în Constituţie sau în alte acte fundamentale ale statului, libertatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor efectivă.

O preocupare constantă pe drumul edificării statului de drept o constituie formularea cu mare acurateţe a dreptului şi libertăţilor omului, încât acestea să răspundă pe deplin standardelor internaţionale şi să fie create garanţii autentice pentru respectarea şi traducerea lor în viaţă.

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitate, de progres a societăţii contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg mobilurile şi căile de acţiune dar nu independent de condiţiile în care trăiesc.

Omul trăieşte în societate, este membru al unei colectivităţi şi prin consecinţă întinderea drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret, determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic. Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă, într-o lungă evoluţie, cu lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.

Între primele sale prevederi, Constituţia României consacră garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale: dreptul la viaţă, libertatea individuală sub toate formele ei, a conştiinţei, de exprimare, de circulaţie, la informaţie, la asociere şi celelalte. Ea mai cuprinde precizarea foarte importantă şi anume că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale o constituie o altă prevedere din Constituţie, potrivit căreia orice persoană se poate adresa Justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi accesul liber la justiţie.
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;

2. Perchiziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;

3. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore;

4. Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată;

5. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen, învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu;

6. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut;

7. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune;

8. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată;

9. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

Daca ai nevoie de referate despre drepturi si libertati, atunci intra aici http://drept-md.com/referate/

Da wa ii bun mesi