anonim_4396
| anonim_4396 a întrebat:

Salutare tuturor!

Am o problemă care persistă de ceva vreme.

Părinții mei au divorțat când aveam 2 ani, și am rămas în grija mamei. Copilăria mea a fost perfectă, nu am dus lipsă de nimic, și chiar am avut cam tot ce și-ar fi putut dori un copil. "Tatăl" meu nu a contribuit cu nimic la creșterea mea și niciodată nu am avut o relație foarte bună, așa cum au majoritatea taților cu băieții lor. De câteva luni bune am rupt orice fel de legătură, pentru că așa cum i-am spus și lui - pentru mine este o persoană inexistentă.

De vreo 2 ani, de când am început să mă mai maturizez am început să observ ceva ciudat. De fiecare dată când sunt nevoit să discut cu o persoană de sex masculin încep să devin stresat, mă cuprind tot felul de emoții și mereu am impresia că mă voi face de râs. (Vreau să precizez că nu sunt un tip care arată rău, însă chiar și așa am aceste impresii negative despre propria persoană)

Cu băieții de vârsta mea (19 ani) - același lucru. În România am reușit să îmi fac 4 prieteni foarte buni cu care discut orice. În preajma lor nu am problema menționată mai sus. Acum, sunt de aproape un an în uk și nu am nici măcar un prieten. Probabil că unii mă cred un fițos, o persoană arogantă, deși chiar nu sunt așa. Câteodată chiar aș vrea să găsesc o persoană de sex masculin în preajma căreia să nu fiu atât de crispat. Probabil că aș găsi dacă aș reuși să dărâm peretele care stă între mine și ceilalți.
Dacă vă întrebați ce legătură are "tatăl meu" cu toată povestea asta, vă voi spune. Cred că din cauza lipsei unei figuri masculine am ajuns așa. Mă gândesc câteodată că dacă aveam un model masculin de urmat, situația ar fi fost alta. Poate aș fi reușit să socializez mai mult și poate aș fi avut mai multă încredere în mine, pentru că și acest aspect este unul important.

Cred că pe TPU sunt și persoane care pot oferi niște sfaturi bune. Dacă totuși sunt și anumiți indivizi care vor să facă glume proaste, îi rog să evite un potențial răspuns. Aș dori să aud, după cum spuneam, câteva sfaturi și câteva detalii despre cum aș putea să gândesc în așa fel încât să devin mai sigur pe mine în preajma bărbaților sau băieților de vârsta mea. Și poate cum aș putea să am mai multă încredere în mine.
Mulțumesc anticipat. happy

4 răspunsuri:
| LexaEAG a răspuns:

Ai emotii cand vorbesti cu baietii si cu barbatii pentru ca nu vrei sa te faci de ras, si nu prea stii cum sa te comporti in preajma lor, fiindca ti-a lipsit un model masculin care sa te invete, doar ca asta e doar o iluzie, o farsa pe care ti-o joaca mintea in mod inconstient.De fiecare data cand vrei sa comunici cu barbatii eziti,fiindca ti-ai creat oarecum o idee precum ca trebuie sa urmezi un tipar diferit pentru a comunica cu barbatii,dar de fapt si de drept trebuie sa te compoti normal,si sa te simti in largul tau,nu e absolut nicio diferenta intre a vorbi cu un barbat sau cu o femeie,fiindca ambii sunt fiinte rationale.Ok, nu stiu cat de mult te-am facut sa intelegi, dar concluzia este ca trebuie sa te educi, si sa te inveti singur cum sa comunici, si sa scapi de anxietate.

Răspuns utilizator avertizat
anonim_4396
| anonim_4396 explică (pentru Hanhao):

Motivele pentru această ură sunt altele. Mama a încercat mereu să mă facă să fiu mai aproape de el. Dar nu a reușit pentru că eu nu mă pot apropria de un străin. Nu e acel caz clasic de care tu spui în răspunsul tău.

| Freya1 a răspuns (pentru anonim_4396):

Doamne fereste cate rautate in fine...
Te inteleg perfect si nu e de vina mama ta e cum ai spus tu te-ai obisnuit cu el.Cum si noi ca fete ne obisnuim cu mamele care sunt de acelasi sex si altfel discutam cu ele poate si tu la randul tau altfel ai fi vorbit cu tatal tau.
Eu am problema asta invers. Tata este un alcoolic pus pe scandal cu care nu pot schimba doua vorbe pentru ca ori e baut ori nu vorbeste si atunci am dezvoltat o anxietate fata de sexul masculin (matur nu tineri de varsta mea).E foarte greu sa treci peste bariera asta dar cred ca exersand si luptamn cu tine insuti vei reusi treptat.