Fraților, nu credeți că ar fi fost mai bine dacă se făceau căsătorii aranjate, prin care părinții alegeau pentru copii?
Pe vremuri, așa se întâmpla și se divorța mai rar, chiar deloc.
Sincer, aș fi preferat să fi fost căsătorit de la 15 ani și să fi fost feciorelnic înainte de nuntă. Așa aș fi putut eventual să fiu eligibil canonic pentru diaconie sau pentru preoție.
Acum, în ziua de azi, deși se fac abuzuri de la canoane și se dă voie bărbaților care curviseră înainte de nuntă să fie preoți, nu aș vrea să mă fac părtaș la o astfel de fărădelege și aș prefera să fiu simplu mirean, nemaifiind feciorelnic.
Ar fi fost și mai puțină bătaie de cap, aș fi fost tânăr de 30 și ceva de ani când copiii deveneau majori și puteam să mă bucur poate și de stră-strănepoți.
Ordonare:
După relevanţă
O cunostnta roman plecat cativa ani in Afganistan a intrebat niste prieteni afgani cum e posibil sa aleaga ei partenerii de casatorie pentru copiii lor.Raspunsul lor a fost: noi nu intelegem cum puteti voi europenii sa lasati o decizie atat de importanta doar pe umerii unor tineri imaturi si fara experienta.
Si eu cred ca implicarea mai mare a parintilor ar fi benefica.
Răspunde
Se face asta si azi, la noi in tara, intre tigani!
Fetele sunt vandute pe bani multi la cine ofera mai mult, indiferent ca-i tanar sau batran, mirele.
Indienii de asemenea, se casatoresc doar cu indieni si cei acre indarznesc sa ia o ata rasa, sunt priviti cu ura si dispret de comunitatea indiana.
Casatoriile sunt aranjate si azi, intre castele indiene bogate, ca sa nu se piarda averea.
Vitenamenzii, cambogienii si alte rase asiatice, aranjeaza casatoriile sau pur si simplu ofera fetele virgine spre casatorie, ca plata a intretinerii familiei fetei pe tot restul vietii, daca sunt saraci. Practic, fata este vanduta de tatal ei, la un babalac bogat si batran, care mai are nu stiu cate neveste, doar ca familia fetei sa nu moara de foame si sa fie intertinuta de sotul bogat al fetei.
Aveți, cred, niște idei preconcepute, nu doar despre căsătoriile aranjate, ci și despre comunitățile care le descrieți, care sunt nu total corecte.
În primul rând conceptul de rasă este considerat depășit, și rasist în sine, pentru că aduce aminte de ideile rasiste din secolul 19.
E vina României, că încă mai include termenul de rasă în cărțile de liceu, deși termenul de rasă e incorect folosit lingvistic, pentru că normal se referă la rase de animale, e ca și cum ați spune că o femeie a fătat, în loc să spuneți că a născut.
Dacă ați fi folosit un termen mai neutru, ca și comunitate, ar fi fost mai bine.
Țiganii se împart în cel puțin 40 de sub-etnii, fiecare cu tradiții și obiceiuri diferite, doar la noi în țară. Mai sunt alte comunități înafara României cu alte obiceiuri.
A-i pune pe toți la un loc e extrem de reductiv.
Deasemenea, și modul în care se aranjează căsătoriile, se schimbă cu timpul în fiecare comunitate în parte.
Idem pentru indieni, care se împart în mii de comunități religioase, lingvistice, etnice, sociale, și genetice, unele care nu au nimic de-a face cu altele. A pune la un loc atâtea comunități întinse pe un teritoriu de mărirea Europei e din nou extrem de reductiv.
La fel și pentru cei din Asia de Est și de Sud-Est. Acolo e și mai multă diversitate lingvistică, etnică, religioasă, istorică și geografică.
Iar căsătoriile aranjate, trebuie luate fiecare caz individual.
Răspunde
Nu am idei preconcepute, ci spun realitati, spuse chiar de acesti oameni, fiindca traiesc de 30 de ani in Australia si am lucrat cu ei, m-am imprietenit cu ei, le stiu povestile, le-am vazut pozeld e familie si sotii, sotiile.
Am peste 50 de ani si o experinta enorm in relatiile cu mai toate rasele pamantului, odata ce am lucrat in corporatii internationale cu ei.
Evident ca la 20 de anisori nu ai habar ce se intampla in lume, dar cand traiesti si vorbesti cu acesti oameni pe real, este cu totul altceva.
Înțeleg că v-ați făcut ideile în funcție de experiențele care le-ați trăit cu ei în Australia.
Dacă de exemplu, ar trebui să descriu pe marocani doar din experiențele care le-am trăit stând timp de peste 9 ani cu ei în Belgia, aș fi prea reductiv, dat fiind că ce se întâmplă în comunitățile din Belgia, și ce se întâmplă la ei în țară, în Maroc, unde se află marea majoritate a marocanilor, sunt două experiențe total diferite.
Să spunem că acești 9 ani ar fi fost 30 de ani, și aș fi cunoscut mii de alți marocani, faptul că aș avea încă idei preconcepute despre ei, nu s-ar schimba, pentru că mă limitez la o comunitate limitată din orașul, sau din regiunea în care am stat.
Un om mai experimentat ar fi de exemplu unul din profesorii mei, expert în limbile berbere, care înafară de faptul că a studiat în detaliu limbile berbere în detaliu, diferitele dialecte etc., a făcut și studiu pe teren: a colindat tot Marocul pentru investigație socio-lingvistică, a cunoscut comunități arabe și berbere de peste tot, a chestionat nenumărați oameni pe diferite subiecte etc. El e un cadru universitar, cu studii recunoscute, cu nenumărate publicații, experiența mea personală din interacțiunile mele cu comunitatea marocană, deși aș fi avut poate peste 60 de ani, iar el ar fi fost un tânăr de 30 de ani, dar cu peste 10 ani de investigație continuă asupra comunității, cu nenumărate articole publicate, ar fi fost cu mult superior mie.
Nu mă înțelegeți greșit: vă respect vârsta, faptul că aveți cu mult mai multă experiență în viață ca mine, voiam doar să spun că a generaliza totul pe experiențele personale nu ne oferă o imagine total completă.
Tot nu poti sa faci comparatie, fiindca cei 9 ani de experienta au fost cand erai copil si atunci memoriile sunt distorsionate de varsta, influentate de diverse evenimente care iti lau ochii si nu ai vazut realitatea, ori daca ai vazut-o nu ai putut sa o interpretezi corect, fiindca un adult vede, intelege si judeca diferit de un copil.
Ti-am explicat ca am vorbit din experienta mea dar si din povestile lor de viata, povesti stranse de 30 de ani, care -au dovedit a fii reale, doarece am vazut poze, am vazut video-uri, am vazut lucruri pe care nu le poti vedea in filme sau auzii de la copii.
Asadar stiu ce spun si chiar daca nu-ti vine sa crezi, ele continua, mai ales in tarile unde saracia este atat de mare, ca sunt nevoiti sa-si vanda fetele, sa aranjeze casatoriile samd.
Din pacate, cred ca generalizarea mea este sumara si trunghiata, reala dar mai balnda, comparata cu realitatea lor cruda, fiindca am vazut recent si lucuri mai rele, filmate in zilele noastre.
Apropo, inca traiesc aceste experinte aici, in Australia, intr-o tara plina de toate rasele pamantului, comunicand cu ei foarte deschis si cordial.
Tu cum te-ai simți mai bine? Cu o femeie care e acolo doar că așa s-au aranjat lucruri, sau sa găsești iubirea, s-o descoperi și să experimentezi partea asta fara vreun fel de dogma, norma? Crezi că la 15-20 de ani ai capacitatea mintală de a crea și susține o familie?
In fine, observ că întrebarea e mai mult pe partea de religie și o sa recomand spre categoria aia. Spor
Pe vremuri, cand?
Undeva pe la 1700?
Din ce scrii, pe tine nu te intereseaza sa faci ceva in viata ci doar sa ai stra-stra-nepoti. Daca erai in etnia aia "minoritara" (dar mai multi decat romanii), te casatoreai asa cum doresti la 12 ani, urmasii tai la fel, si ajungeai sa-ti vezi si stra-stra-stranepotii.
Dacă trăiai pe vremuri, făceai 10 copii, din care îți trăiau jumate, și copii lor poate mai puțin, pe tine te răpunea vreo boală (și un abces dentar putea ucide).
Iar asta cu căsătoriile aranjate, totul se făcea strict pe criterii economice (săracii cu săracii, bogații cu bogații).
Divorțul era tabu, nu că nu ar fi vrut oamenii să se despartă.
Infidelitățile în căsătorie existau și pe vremuri, abuzul asupra femeilor exista și pe vremuri.
Iar căsniciile aranjate, ascundeau adevărate drame, pe care nimeni nu s-a obosit să le consemneze.
Criteriul economic încă există și azi. Nu cred că dacă nu ești milionar sau milionară, o milionară sau un milionar se va uita la tine, poate cel mult o aventură.
Sau se mai întâmplă ca fetele foarte frumoase, care umblă după bani, să seducă un moșneag.
Înainte nu se făceau doar pe criterii economice.
Ce conta era și reputația familiei, onoarea etc. Nu ar fi vrut cam nimeni să se încuscrească cu o familie înstărită, dar plină de femei prostituate, cu bărbați criminali etc., decât poate cei mai săraci, care chiar nu aveau nimic de mâncare, în schimbul unei sume destul de generoase.
Mie mi se pare că cu cât era averea mai mare, cu atât opțiunile erau mai puține, implicit libertatea de a alege era mult mai restrânsă.
Nu era vorba despre onoare, ci despre bani, de cele mai multe ori.
Să nu uităm cum se înrudeau casele regale, totul pentru extinderea influienței și a puterii și în afara granițelor statului de origine.
Onoarea era doar pretextul, motivul era doar puterea, banii și influența.
Îmi amintesc de poveștile cu oameni ambițioși, marchizi și conți care voiau să devină duci și ducese copiii lor, și făceau tot felul de discordii și șiretlicuri în jurul lor, dar la final ajungeau mulți au ajuns să-și piardă capetele pentru o astfel de ambiție prostească.
Acest lucru este încă valabil în clasele de sus.
Pentru noi cei din clasele de mijloc și muncitoare, banii au avut importanță limitată: adică, să nu fie om chiar sărac lucie, dar nu pentru că e o problemă doar lipsa lui/ei de bani, că banii se fac cu muncă, ci pentru că cei care erau mai săraci, aveau și mai puțină educație, și mai puțină deschidere în lumea locurilor de muncă, nu cele mai bune maniere, ceea ce respinge angajatorii etc.
Mai importantă era discriminarea pe criterii de educație: o familie cu membri educați, cu studii superioare, medici, avocați, judecători, matematicieni, chimiști etc., se opuneau clar căsătoriei fetelor sau a băieților cu cei de la țară, de exemplu (această discriminare fiind și bine fondată în epoca interbelică, dat fiind că analfabetismul în România interbelică era de peste 40%, ce putea face un țăran la oraș, neștiind să scrie și să citească?).
Nu, nu cred. In primul rând nu erau atât de multe divorțuri pentru că nu exista atât de multă libertate de a alege, așa cum nu ai putut alege cu cine sa te căsătorești, nu puteai nici să divorțezi așa bine mersi dacă nu erai fericit/ă. Femeia dacă era bătută și umilită trebuia să îndure și să tacă, nu avea dreptul să plece. Pe deasupra, pe vremuri era o rușine să divorțezi, mai ales pentru femei, pentru că se considera că nimeni nu o să te mai ia de nevastă dacă tu ai fost și cu altul înainte, deci nu se divorța. Am o mătușa a cărei căsători a fost aranjată și crede-mă că nu este ceva de care să ai și tu parte.
Căsătoriile aranjate nu erau unele fericite.
Eu consider că este egoist și primitiv acest lucru este adevărat că nu divorțați des dar asta din cauză că toate generațiile pe care le întâlneau fusese crescute așa cu modul asta de a se căsători și nu știau că există oameni care se căsătoresc daca vor când vor cu cine vor ei așa fuseseră crescuți.
Eu provin dintr-o familie divorțată tatăl meu are custodia mea și a fraților mei dar ne lasă la mama ori de câte ori vrem.
El sa documentat și într-un final a creat un grup pe Facebook pentru părinții singuri care vor sa își crească copii bine și sănătoși chiar daca au probleme.
Pot spune că nu toți dar majoritatea românilor divorțați care vor sa își ajute copii sunt in acel grup.
#FAMILI MONOPARENTALE.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
