Simt ca cei din jur nu ma iau in serios.
La job cei pe care ii coordonez profita de faptul ca sunt un om empatic care tine cont de fiecare, de problemele si de nevoile lor, parintii inca vor sa fac ca ei desi am 30 de ani, barbatul cu care sunt ma trateaza ca pe un copil, din punctul lui de vedere doar el stie cum e mai bine orice.
Simt ca unele calitati devin defecte, faptul ca sunt sensibila, ca sunt empatica, ca am respect si prea mult bun simt.
Chiar simt ca sunt calcata in picioare si nu sunt luata in serios.
Nu toti simtim linistea sarbatorilor.
As vrea sa vorbesc cu un terapeut, sa fie ceva online, caci nu am timp sa ma deplasez. Aveti ceva recomandari?

Poate este si o chestie pe care o vezi tu, datorata unei caderi tip depresive si vezi ca toti te-ar lua la misto cand de fapt nu este asa!

Daca este asa insa, trebuie sa iei ATITUDINE

Nu stiu cum cineva de pe net iti poate creste increderea in tine, tu singura insa poti!

Părinții te tratează astfel pentru că probabil încă locuiești cu ei. Dacă ai reduce drastic relația cu ei ar fi un lucru bun, pentru că mare parte a problemei este cauzată de ei.
În mod normal trebuie să te rupi de acești oameni negativi din viața ta; dar nu poți să faci asta că ai ajunge în extrema cealaltă.
Este nevoie să fi pe picioarele tale, să iei tu hotărâri. Cu părinții nu poți pentru că sunt mai mari ca tine, și singura soluție în dreptul lor este să reduci drastic relația cu ei, adică să te răcești față de ei mai mult.
La servici trebuie să pui piciorul în prag atunci când subalternii tăi fac greșeli. Când ești să beți o cafea împreună sau la vreo festivitate în cadrul firmei sunteți cei mai buni prieteni; dar lucrurile legate strict de job trebuie să fie îndeplinite cu strictețe. În felul acesta vei căpăta respectul lor, dar veți și rămâne prieteni în pauze. Așa trebuie să se poarte și părinții cu copiii lor: să fie buni prieteni, iar copilul să știe să-și respecte părinții.
Respectul vine când copilul este dependent de părintele său. În cazul de față respectul va veni când vei pune piciorul în prag și le vei spune și o vei arăta că serviciul este servici.

Cât despre bărbatul pe care îl ai, nu ar fi trebuit să îl ai. El ar fi trebuit să te ajute să-ți impui respectul, pe când el nu te respectă. Trebuie să stai serios pe tema asta cu el. Și timpul alocat pentru această discuție îl faci să fie deosebit stabilind-ul mai dinainte (o zi de weekend de exemplu). Și în ziua discuției îi spui că problema ta este atât de serioasă încât împrejurările te forțează să te depărtezi, să te desparți de oamenii care te tratează negativ.
Și să știi că dacă bărbatul acesta (nu știu dacă ești căsătorită cu el sau nu) nu se schimbă, atunci trebuie să iei și această măsură radicală. Dacă ești căsătorită cu el nu divorțezi, dar trebuie să te răcești față de el.
Caută să trăiești în ascultare de Dumnezeu și vei primi sprijinul Lui. De asemenea caută să devii o femeie independenta, să ai casa ta și să nu locuiești nici cu părinții. Pentru că cu părinții împreună nici bărbatul și nici femeia nu vor cunoaște independența.

Iată, din nou, eterna problemă: eu sunt ce trebuie, dar lumea e proastă și rea.

Pentru cei ca voi există o singură soluție: sforicica de nylon care se strânge singură, și o cracă solidă, într-o pădure unde nu ajunge nimeni decât odată la cinci ani.

Dedeman are sfoară bună, și nu e scumpă.