Dacă scoatem din ecuaţie existenţa unui Creator, sau implicarea lui în Creaţie, asta nu înseamnă că apariţia Universului şi a vieţii, şi implicit a mea sau a ta sunt produsul întâmplării? Asta nu face ca totul să devină fără sens, fără scop?

Încerc să înţeleg...

Nu exista nimic ce ne-ar putea face sa-L introducem pe Dumnezeu in ecuatie. Cu alte cuvinte problema este daca-L introducem sau nu pe Dumnezeu in ecuatie, nu daca-l scoatem.

"Logical positivists ask: "What is the meaning of life?", "What is the meaning in asking?"[44][45] and "If there are no objective values, then, is life meaningless?"[46] Ludwig Wittgenstein and the logical positivists said:[citation needed] "Expressed in language, the question is meaningless"; because, in life the statement the "meaning of x", usually denotes the consequences of x, or the significance of x, or what is notable about x, etc., thus, when the meaning of life concept equals "x", in the statement the "meaning of x", the statement becomes recursive, and, therefore, nonsensical, or it might refer to the fact that biological life is essential to having a meaning in life.

The things (people, events) in the life of a person can have meaning (importance) as parts of a whole, but a discrete meaning of (the) life, itself, aside from those things, cannot be discerned. A person's life has meaning (for himself, others) as the life events resulting from his achievements, legacy, family, etc., but, to say that life, itself, has meaning, is a misuse of language, since any note of significance, or of consequence, is relevant only in life (to the living), so rendering the statement erroneous. Bertrand Russell wrote that although he found that his distaste for torture was not like his distaste for broccoli, he found no satisfactory, empirical method of proving this:[20]

When we try to be definite, as to what we mean when we say that this or that is "the Good," we find ourselves involved in very great difficulties. Bentham's creed, that pleasure is the Good, roused furious opposition, and was said to be a pig's philosophy. Neither he nor his opponents could advance any argument. In a scientific question, evidence can be adduced on both sides, and, in the end, one side is seen to have the better case — or, if this does not happen, the question is left undecided. But in a question, as to whether this, or that, is the ultimate Good, there is no evidence, either way; each disputant can only appeal to his own emotions, and employ such rhetorical devices as shall rouse similar emotions in others... Questions as to "values" — that is to say, as to what is good or bad on its own account, independently of its effects — lie outside the domain of science, as the defenders of religion emphatically assert. I think that, in this, they are right, but, I draw the further conclusion, which they do not draw, that questions as to "values" lie wholly outside the domain of knowledge. That is to say, when we assert that this, or that, has "value", we are giving expression to our own emotions, not to a fact, which would still be true if our personal feelings were different."

http://en.wikipedia.org/wiki/Meaning_of_life#cite_note-44

Simplul fapt ca exista Dumnezeu si face minuni nu confera sens vietii.

Cum zici tu,daca nu exista un Creator,tot ce e aici e fara scop, fara sens. Care-i sensu sa ma nasc, sa fac scoala, sa am serivici si sa mor? Ca oricum mor asta e faza, nu-mi iau dupa mine in mormant casa cu 3 etaje. Deci trebuie sa existe Creator, unul logic.
Oricum eu imi dau cu presupusul despre sensul vietii sau de ce a creat Dumnezeu tot ce exista, dar n-am cum sa stiu exact... Nu stiu ce e in mintea lui. Poate o sa aflam candva.

"Sens", "scop", astea-s concepte inventate de noi. Universul nu e deloc obligat sa tina cont de ce am vrea noi. Uita-te unde te afli. Esti pierdut in spatiu si timp, lipit de o bucata imensa de roca care se invarte in jurul unei stele oarecare infinit mai mari decat o planeta ca a noastra, impreuna cu multe alte bucati de roca mai mari sau mai mici, la marginea unei galaxii formate din vreo 200 de miliarde de alte stele, unele enorme comparativ cu soarele nostru, iar aceasta galaxie e doar una din vreo 200 de miliarde de alte galaxii, multe dintre ele cu mult mai mari decat galaxia noastra, cu sute si sute de miliarde de stele si planete fiecare, la niste distante de sute de milioane si miliarde de ani-lumina de noi. Ce sens si scop vrei sa ai in toata enormitatea asta de neinteles?

Sa inteleg ca tot ce experimentezi in aceasta viata e degeaba? In cazul asta, de ce iti doresti succes, lucruri, bucurii, etc? De ce vrei sa traiesti si sa le experimentezi daca ele sunt fara sens? Daca iti doresti sa traiesti si sa experimentezi insemna ca viata ta are sens. Te bucuri de ele, te folosesti de aceasta viata, o experimentezi, deci nu-i nega meritul.
Tu vrei ca aceasta viata sa aiba un scop absolut, vrei ca dupa sa se traga o linie, vrei dreptate si egalitate absoluta, vrei mult mai mult, vrei sa mai traiesti o viata... mai buna.

Cu parere de rau, dar eu nu te pot incuraja, eu cred ca speculatiile pe langa realitate("viata de dupa") sunt produsul slabiciunilor, inventiile oamenilor slabi(din incapacitatea de a intelege realitatea), sunt aberatii religioase("spirituale").

Hai s-o luam altfel, existenta acestui creator garanteaza in mintea credinciosilor garantia vietii de dupa moarte. Pentru mine unul, habotnicia, credinta asta exacerbata nu e altceva decat teama indusa. "daca nu faci asa si-asa, daca nu crezi, daca nu mergi la biserica, o sa ajungi in iad".

Oricum perceptia noastra fiind limitata, totul e oricum fara sens si scop. Nu sunt nici un fel de dovezi nici pentru credinciosi nici pentru atei ca ar exista viata de dupa moarte si in ce forma. Si atunci ce scop avem? Cred ca imposibilitatea conceperii incetarii vietii ne face pe unii sa credem in tot felul de bazaconii de frica ca nu cumva sa fi avut aia dreptate si sa nu mai ajungem prin rai.

Eu prefer sa fiu o persoana cat de buna pot in loc sa fac temenele la biserica si in rest sa fiu un golan, cum fac altii care se cred credinciosi.

Nu neaparat. De ex. ezotericii pe Dumnezeu ca fiind intreaga existenta deplin constienta de sine insasi. In ezoterism nu exista final. Totul este o calatorie.

Nu e nici un scop, e doar probabilitate

Daca nu ai avea scopul unei actiuni in vedere, eliberandu-te de ideea ca exista maine, ai trai ca o pasare sau ca un crin si inca ai putea sa fii ateu, doar ca nu mai exista dorinta de putere si viitor care iti faceau viata un chin...

Imi pare rau Radule, dar sa afirmi ca din cauza faptului ca tu ai fi fost "produsul intrebarii" duce la lipsa scopului in viata este o cretinatate de proportii colosale.
Deci, dupa tine, daca nu-i Dumnezeu, nu este scop in viata, si daca este, scopul este sa mori pentru a ajunge in rai. Jalnic.

Cei care sustin ca nu exista un Creator, chiar nu au niciun scop in viata. Cum sa crezi ca totul a venit in existenta asa pur si simplu, si a aparut si omul exact asa cum trebuia sa fie? Dumnezeu ne-a creat cu un scop, de a stapani pamantul si de a trai fericiti pe el.

O să-ţi dau un răspuns mai amplu, sper să-l citeşti în întregime, merită.

Ilustrul savant sovietic A. I. Oparin a considerat teoria hazardului (întâmplării) ca fiind depăşită şi sterilă. El scria deja în 1964: "Progresele enorme ale ştiinţelor naturii au permis să se obţină convingerea că apariţia vieţii pe pământ nu a fost "o întâmplare fericită", aşa cum s-a crezut mai înainte.Asta ar însemna să amesteci la întâmplare matriţele dintr-o tipografie, reprezentând 28 de litere, sperând că, din întâmplare, ele se vor aranja şi vor da la iveală cutare sau cutare poezie pe care noi o cunoaştem." Iar scriitorul francez Léon Bloy numea hazardul (întâmplarea) "dumnezeul imbecililor", vrând să spună prin aceasta că este imposibil şi absurd ca universul şi viaţa să fi apărut din întâmplare.

Teoria care a încercat să explice formarea lumii prin hazard (întâmplare) este considrată astăzi perimată, derizorie, chiar de savanţii de orientare materialistă.

Vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine; aceste atribute nu pot fi cauzate de întâmplare, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul. Nimeni nu poate susţine că ar putea exista un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l fi proiectat şi construit. Tot la fel, nu ar putea exista creierul omenesc cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista un Creator inteligent suprem care să-l fi proiectat şi creat.

Însăşi existenţa omului care e fiinţă cu raţiune (cu gândire) e un argument că nu a aparut din întâmplare ci e creat de Dumnezeu. Întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Se referă la faptul ca întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (teoria evoluţionismului teist sau dirijat). De asemenea, ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul.

Întâmplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (e teoria evoluţionismului teist sau dirijat).

De asemenea, C. S. Lewis spunea: "Cum ar fi putut un univers fără inteligenţă (fără Dumnezeu) să fi produs creaturi ale căror vise sunt mult mai bune, mai viguroase şi mai subtile decât universul însuşi?"

Nu e absurd să credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, dar e absurd să credem că nimicul s-ar fi transformat singur în existenţă. Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. El, care nu este cuprins de timp, pur şi simplu Este (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt." (Ex. 3, 14) Noi nu putem să înţelegem faptul că Dumnezeu nu are început, pentru că avem gândire mărginită. Evagrie din Pont spunea: „Un dumnezeu care ar putea fi cuprins de mintea umană, n-ar fi Dumnezeu." Şi savantul Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu ne rămâne ascuns ("Deus absconditus" – "Dumnezeu ascuns sau tainic"), inefabil, tainic în profunzimea esenţei sale.
În plus, universul are un Logos, o raţionalitate în structura lui, ceea ce ne arată că este creat de Fiinţa Supremă Raţională, Dumnezeu.

Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. El, care nu este cuprins de timp, pur şi simplu Este (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat.

Versetele din Geneza referitoare la crearea pământului în 6 zile sunt metaforice, simbolice. Cele 6 zile sunt de fapt epoci sau ere de sute de milioane de ani, iar "dimineţile" şi "serile" acelor "zile" sunt numite astfel tot în mod metaforic. În Biblie sunt şi citate care se interpretează la propriu, dar şi citate metaforice sau simbolice, care se interpretează la figurat. Mai ales prima şi ultima carte a Bibliei (Geneza şi Apocalipsul) conţin foarte multe metafore şi simboluri, ca să poată fi înţelese şi de oamenii din vechime, la nivelul lor.

O prejudecată la adresa religiei este ideea falsă că ştiinţa ar fi în conflict cu religia. Aceasta este o prejudecată vehiculată de comunişti, ca şi prejudecata că religia ar spune „crede şi nu cerceta." Acest dicton nu este din Biblie, iar Biserica nu subscrie acestui dicton.
Mai ales în ultimii ani s-au publicat multe cărţi despre armonia, complementaritatea dintre ştiinţă şi religie. De asemenea, foarte mulţi intelectuali şi oameni de ştiinţă sunt credincioşi.

Numai ştiinţa superficială sau ideologia pozitivistă intră în conflict cu religia, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie, spre Dumnezeu, aşa cum spunea şi filosoful Francis Bacon: „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu. "
Numai ideologia pozitivistă este materialistă, nicidecum ştiinţa însăşi. Pozitivismul e doar un curent ideologic minor, nu este ştiinţă.

Religia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Pierre Teilhard de Chardin spunea că „Religia şi Ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere."

Ateismul este o ideologie falsă care a parazitat un timp ştiinţa, aşa cum spunea şi marele savant român Nicolae Paulescu. Religia nu e absurdă, dar ateismul e absurd, deoarece face afirmaţii nu numai neverificabile, ci false. Există şi o carte intitulată "Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu."
O recenzie a acestei cărţi poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:
http://www.stiri.resursecrestine.ro/......a-fiu-ateu

Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri.".

Un articol de pe site-ul doxologia, care arată că e imposibil ca nimicul să fi creat totul:
http://www.doxologia.ro/......crea-totul

Întreg universul e ca o carte care vorbeşte despre Dumnezeu, aşa cum spunea şi Galileo Galilei: referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare („Cartea naturii" şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ."(Ps. 124, 4) Iar Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."

Un articol foarte interesant, intitulat "Ştiinţa şi credinţa răspund la aceleaşi întrebări, dar din unghiuri diferite":
http://www.catholica.ro/......-diferite/

Realităţile invizibile şi imateriale nu sunt mai puţin adevărate decât cele vizibile şi materiale. Nu există numai lumea aceasta materială, nu există numai ceea ce se poate observa şi măsura. Sunt foarte multe argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte: atât argumente raţionale cât şi semne supranaturale (miracole). O parte dintre acestea sunt redate pe blogul următor:

http://www.cezar-iasi.blogspot.ro
De pe acest blog recomand, în primul rând, articolul cu titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a blogului). În afară de acest articol, blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, filme documentare, legături cu numeroase site-uri foarte interesante, posturi TV şi radio on-line, cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare), articole foarte interesante. Vă recomand să studiaţi blogul şi să-l trimiteţi mai departe, ca să folosească şi altora.

Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română) - Un documentar foarte interesant despre minuni şi prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Vizionaţi accesând linkul următor şi trimiteţi-l mai departe:

http://www.youtube.com/watch?v=6FsZVatSrUw&feature=youtu.be

Domeniul ştiinţei se reduce doar la ceea ce se poate observa şi măsura, dar realităţile imateriale şi invizibile sunt mult mai adânci. Ştiinţa şi religia sunt complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Niciodată omul nu ar putea răspunde decât (cel mult) la întrebarea "cum" a evoluat universul după momentul zero al creaţiei, dar nu ar putea răspunde niciodată la întrebarea "de ce" există universul în loc de nimic, nici nu ar putea descoperi rostul universului. Aceste întrebări depăşesc orice minte umană, iar Dumnezeu ne-a dat răspunsurile prin Revelaţie.

Scriitorul francez André Frossard a fost mai întâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" şi cartea „Întrebări despre Dumnezeu" (în carte dă şi răspunsurile la acele întrebări). Cărţile sunt traduse în limba română şi le recomand.
Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul Paul Claudel. Şi exemplele pot continua.

Psihologul Carl Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu, nu doar crede: „Eu nu cred, eu sunt sigur că există Dumnezeu."

Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: „Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. "

Ateismul atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat recent ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice. Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o filozofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul."

Fizicianul german Max Planck, creatorul teoriei quantelor, laureat al Premiului Nobel, scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: „Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte." (Max Planck, "L’image du monde dans la physique moderne", Ed. Gonthier, Zurich 1949, p. 67)

Max Planck mai scrie: "Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează." (Max Planck, ibidem.)

Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi sau nu acceptă argumentele existenţei lui Dumnezeu şi pentru cei care nu s-au hotărât să urmeze cuvintele lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu", care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi l-ai urmat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el şi nu l-ai urmat, atunci ai pierdut totul." Iată un fragment din cartea „Cugetări", referitor la acest „pariu": „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire." (Blaise Pascal, „Cugetări", Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Recomand intreaga carte „Cugetari" a lui Blaise Pascal. Este foarte interesanta. Deci, chiar şi cei care nu-s convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă de păcate şi să urmeze cuvintele Domnului Isus Cristos măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică. Existenţa iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii sale.

În Psalmul 13, 1 este scris: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate. Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea nicio informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar fără revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria." (Psalm 18, 1) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." (la Judecată necredincioşii nu vor putea spune că n-au ştiut.) (Romani 1, 20). Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă în viaţa pământească pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat.
Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."
Pornind de la versetele amintite, într-un cântec creştin se aclamă astfel: „Întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, / Întregul univers despre slava lui vorbeşte."

Savantul Blaise Pascal a scris despre atei: „Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine. În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea. Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură. Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit? Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată? Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor. Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine: se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 297). Recomand întreaga carte „Cugetări" scrisă de Blaise Pascal. E foarte interesantă.

Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, a scris şi cartea „Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie". Redau câteva fragmente foarte interesante din această carte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: «cred în Dumnezeu», ci trebuie să afirme : «Ştiu că Dumnezeu este.»" (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 115).

„În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific." (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 110).

Nicolae C. Paulescu scrie că ateismul este un parazit care paralizează ştiinţa şi îi împiedică progresul: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit (ateismul), care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul."(Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 112). Materialismul este teoria greşită care afirmă că există numai materia. Teoria materialistă este combătută şi criticată de Blaise Pascal, de Nicolae Constantin Paulescu, de Max Planck şi de mulţi alţi savanţi.

Nicolae C. Paulescu scrie mai departe: „Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiinţei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă - fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine." (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, pp. 119 - 120).

@AlexanderAdrian: Nu înţeleg de ce-ai sărit aşa. Nu ţi-am scris cu răutate, nici nu ţi-am spus păreri subiective, ci adevăruri obiective pe care le-a revelat Dumnezeu. Nu vorbesc "din burtă", ci pe baza unor studii de ani de zile.

Ai scris mai sus că faci binele cât de mult poţi, dar nu mergi la biserică. Te cred că faci fapte bune, dar nu te poţi mântui numai cu faptele bune. Şi nu există om fără păcat. Orice om are păcate. Păcatele nu sunt numai cele făcute cu fapta, ci şi cele făcute cu cuvântul, cu gândul sau cu omisiunea. De exemplu, a nu participa la Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători (în sărbătorile în care nu avem obligaţii de serviciu) este un păcat împotriva uneia dintre cele 10 Porunci a lui Dumnezeu şi anume: "Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului".

La judecată Dumnezeu nu va cântări faptele bune pe un taler şi păcatele pe alt taler. Ca să ne mântuim (să ajungem la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică) trebuie ca pe pământ să credem în Domnul Isus Cristos, să primim iertare pentru păcate prin sacramentul pocăinţei şi să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale.
Dumnezeu este iubitor, dar este şi drept. El ne dă iertare dacă facem pocăinţă pentru păcate în viaţa pământească, dar nu-i poate primi în rai şi pe cei care n-au făcut pocăinţă pentru păcate, pentru că nu poate fi nedrept faţă de ceilalţi.

Faptele bune sunt necesare pentru mântuire, dar nu sunt suficiente. Nu este suficient să faci fapte bune dacă nu mergi la biserică şi nu participi la sacramente. Biserica este necesară pentru mântuire. Pentru mântuire este necesară şi credinţa şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii. Credinţa fără fapte este moartă dar nici faptele fără credinţă nu duc la mântuire. Credinţa, faptele bune şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii trebuie să fie în strânsă legătură.

Prin sacramentul pocăinţei, preotul are puterea de a ierta păcatele în numele Domnului Isus Cristos, deoarece, după înviere, Domnul Isus Cristos le-a spus apostolilor : „Luaţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (In. 20, 22 – 23). Această putere de a ierta păcatele a trecut de la apostoli mai departe la succesorii lor : episcopii şi preoţii. De fapt Domnul Isus Cristos e cel care iartă păcatele prin preot, deoarece preotul acţionează in Persona Christi (acţionează în Persoana Domnului Isus Cristos, în numele lui). Preoţii acordă iertarea (dezlegarea de păcate) în cele mai multe cazuri. Ei refuză sau amână acordarea dezlegării de păcate doar în cazuri excepţionale, când constată că persoana nu ia în serios sacramentul pocăinţei. Preoţii au obligaţia foarte strictă de a păstra secretul spovezii şi ei nu spun nimic nimănui din ceea ce aud la spovadă. Au fost cazuri când preoţii şi-au dat chiar viaţa numai să nu dezvăluie ce au auzit la spovadă.

Pentru a face bine o pocăinţă pentru păcate, trebuie să îndeplinim următoarele cinci condiţii (care sunt identice atât la catolici, cât şi la ortodocşi):
1) Cercetarea cugetului (să ne gândim ce păcate avem şi de câte ori pe fiecare - măcar cu aproximaţie dacă nu ne amintim numărul lor exact). Cercetarea cugetului se face cerând luminarea minţii de la Sfântul Duh.
2) Căinţa : trezirea căinţei în suflet pentru toate păcatele pe care le avem. Nu trebuie să ne pară rău doar pentru că prin păcat am pierdut sănătatea, averea sau onoarea (lucruri trecătoare), ci căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim pentru că prin păcat ne-am pus în postura de a pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi de a merita suferinţa veşnică şi l-am supărat pe Dumnezeu.
3) Propunerea : Propunerea este voinţa tare de a ne îndrepta viaţa şi de a ne feri de orice păcat. Domnul Isus Cristos spunea celor pe care îi ierta: „Mergi şi nu mai păcătui!" (In 8, 11). Trebuie să ne hotărâm să nu mai păcătuim niciodată, cu toate că există şi posibilitatea să cădem din nou. Prevederea posibilităţii de a păcătui în viitor nu împiedică propunerea sinceră de a nu mai păcătui pentru că propunerea depinde de voinţă, în timp ce previziunea depinde numai de conştiinţa pe care o avem faţă de slăbiciunea noastră.
4) Spovada, mărturisind cu sinceritate preotului toate păcatele de care ne amintim. Nu-i nimic dacă cineva uită să mărturisească un păcat sau mai multe, este suficient dacă îl (le) mărturiseşte la spovada următoare. Dar dacă de ruşine sau din alt motiv ascunde un păcat de care îşi aduce aminte, atunci spovada nu e valabilă şi face un alt păcat. O spovadă rău facută se repară spunând preotului păcatul ascuns (păcatele ascunse – dacă sunt mai multe), spunând la câte spovezi a fost ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou păcatele mărturisite la acele spovezi rău făcute.
5) Îndeplinirea pocăinţei (canonului) dată de preot, adică un număr de rugăciuni, metanii, etc.
Ori de câte ori mergem la spovadă, trebuie să îndeplinim aceste cinci condiţii pentru a face bine spovada.
Iertarea păcatului presupune şi repararea ordinii morale care a fost lezată. Pe lângă pocăinţa pentru ele, unele păcate necesită şi reparări materiale şi / sau morale. Adevărata pocăinţă se desăvârşeşte prin satisfacerea vinovăţiei, prin schimbarea vieţii şi, dacă este posibil, prin repararea daunei. Dacă nu este posibil ca dauna să fie reparată în mod direct, preotul poate să stabilească o altă formă de reparare a daunei.

Nu trebuie să rămânem doar la nivelul primirii iertării, ci trebuie să ne străduim să ne schimbăm mentalitatea şi caracterul în bine şi să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale. Deci este nevoie de metanoia. Metanoia este o expresie în limba greacă, alcătuită din termenii meta şi nous şi înseamnă schimbare de mentalitate. Trebuie să schimbăm ce este rău sau greşit în mentalitatea noastră, să facem o "răsucire" a minţii, o înnoire, o întoarcere spre bine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a scris: „Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit." (Rom. 12, 2)

Moartea e o trecere în viaţa veşnică de dincolo, nu e o dispariţie. Omul nu e doar materie, ci este şi suflet. Chiar şi cuvântul deces (decesus) înseamnă, în limba latină, trecere. Este foarte important să fim pregătiţi în orice clipă pentru această trecere. În clipa decesului se încheie timpul harului. Pocăinţa pentru păcate nu trebuie amânată niciodată, din cel puţin două motive:

În primul rând pentru că nu se ştie clipa decesului (poate fi şi pe neaşteptate, la orice vârstă). Slujbele pentru cei decedaţi, pomenile şi rugăciunile îi pot ajuta numai pe cei care au decedat cu sufletul curăţit de păcate. Ele pot şterge doar păcatele mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic. Exemplu de păcat făcut în lucru mic: a fura un măr din grădina cuiva; e un furt, dar în lucru mic). Slujbele, pomenile şi rugăciunile pentru decedaţi mai pot şterge şi urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care omul s-a curăţit deja pe pământ. Slujbele şi rugăciunile se fac pentru toţi, deoarece numai Dumnezeu ştie exact în ce stare a decedat fiecare. Pe lângă iadul veşnic, există şi un loc de suferinţă vremelnică, temporară, numit purgator la catolici sau „tinda iadului", „iadul vremelnic" la ortodocşi. Acest loc e diferit de iadul veşnic. În acest loc de suferinţă temporară ajung cei cu păcate mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic), sau cei care mai au de ispăşit urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care s-au curăţit deja pe pământ, dar nu le-au ispăşit. Spre deosebire de suferinţa din iadul veşnic, această suferinţă vremelnică din acest loc este purificatoare, curăţitoare, pentru că astfel sufletul respectiv ispăşeşte păcatele mici sau urmele păcatelor pentru care a făcut pocăinţă pe pământ, dar nu le-a ispăşit. După ce ispăşeşte şi se curăţă complet în purgator, sufletul intră în fericirea veşnică. Rolul rugăciunilor, pomenilor şi altor fapte bune pentru răposaţi este de a scurta timpul de suferinţă a celor aflaţi în locul de suferinţă temporară, pentru că ei nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, pentru a-şi scurta acel timp de suferinţă. Sufletele din purgator pot fi ajutate mai ales prin oferirea pentru ele a Sfintei Liturghii.

Doi copii au fost întrebaţi ce ar face dacă ar şti că ar muri astăzi. Unul dintre ei a răspuns : aş merge imediat să fac pocăinţă. Celălalt a răspuns : eu m-aş juca în continuare. Răspunsul cel mai bun a fost al celui care a spus că s-ar juca în continuare, deoarece a vrut să spună că noi trebuie să fim deja pregătiţi în orice moment pentru trecerea în viaţa veşnică de dincolo, deci să nu amânăm pocăinţa. Un exemplu : dacă cineva are o moarte fulgerătoare, dacă din momentul în care şi-a curăţit sufletul de păcate prin pocăinţă, până în momentul decesului a trecut un timp (de exemplu o lună, sau mai mult) şi în acest timp nu a mai făcut niciun păcat mare, atunci înseamnă că era pregătit.

Al doilea motiv pentru care nu trebuie să amânăm pocăinţa pentru păcate: de regulă, clipa decesului îl surprinde pe om după cum trăieşte: dacă a trăit departe de calea lui Dumnezeu, de regulă tot la fel îl surprinde clipa decesului: departe de Dumnezeu, cu sufletul necurăţit de păcate. Dumnezeu este iubitor dar este şi drept. Existenţa suferinţei veşnice a iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii. Pentru că este iubitor, Dumnezeu ne dă iertare dacă facem pocăinţă pentru păcate în viaţa pământească, iar pentru că este drept, nu-i primeşte în rai pe cei care n-au făcut pocăinţă pentru păcate. În viaţa pământească Domnul Isus Cristos este Mântuitor, dar după deces este Judecător. El este iubitor, milos şi iertător, dar până în clipa decesului. După deces, intră în acţiune dreptatea, iar Domnul devine Judecător. Iubirea şi dreptatea sunt ca două mâini ale lui Dumnezeu. Aşa cum am amintit mai sus, Sfântul Apostol Pavel a scris: „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră" (Filipeni 2, 12) Adică, să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate.

Iată câteva versuri scrise de poetul Traian Dorz, ce se adresează cuiva care refuză sau amână pe pământ pocăinţa pentru păcate şi poate fi surprins de clipa decesului cu sufletul necurăţit de păcate : „Căci va veni un ceas amar şi-o vreme de obidă / Când uşa marelui său har pe veci o să se-nchidă / Iar tu vei rămâne pe veci în focul de afară / În plânsul nesfârşit să-ţi treci a vecilor povară. / Dar chinul cel mai greu şi-amar va fi încredinţarea / C-a fost şi pentru tine har, dar i-ai respins chemarea." Să facem pocăinţă pentru păcate, ca să nu ajungem în această situaţie. Să nu amânăm pocăinţa pentru păcate, deoarece nu ştim clipa decesului şi în acea clipă se încheie timpul harului, timpul în care se putea primi iertare. În acest sens, Dumnezeu spune în Biblie, prin profetul Isaia : „Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi, chemaţi-l câtă vreme este aproape de voi." (Isaia 55, 6) Iar prin Sfântul Pavel, Dumnezeu spune: „Vă rugăm, în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2 Cor. 5, 20).

Recomand şi un blog foarte interesant:

http://www.cezar-iasi.blogspot.ro
De pe acest blog recomand, în primul rând, articolul cu titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a blogului). În afară de acest articol, blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, filme documentare, legături cu numeroase site-uri foarte interesante, posturi TV şi radio on-line, cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare), articole foarte interesante. Vă recomand să studiaţi blogul şi să-l trimiteţi mai departe, ca să folosească şi altora.

Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română) - Un documentar foarte interesant despre minuni şi prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Vizionaţi accesând linkul următor şi trimiteţi-l mai departe:

http://www.youtube.com/watch?v=6FsZVatSrUw&feature=youtu.be

Frate viata este un mare mister nu o sa afli raspunsul la aceasta intrebare...