O intrebare pentru cei ce au studiat mai multe religii diferite: pe de o parte simt ca acest lucru te ajuta cel mai mult sa-ti dai seama exact ce e adevarat si ce e doar umplutura sau influenta culturala.

Cred ca pana si cel mai convins crestin ortodox, de exemplu, ar putea accepta ca un obicei precum crucea de pe pasca e ceva ce tine strict de cultura, nu o componenta integrala a religiei in sine.

Totodata, abordarea asta mi se pare ca implica un anumit grad de aroganta, in sensul ca daca alegi sa le studiezi pe toate, cumva afirmi indirect ca esti mai presus de fiecare.

Chiar si daca tinem discutia exclusiv in zona de crestinism: Poti avea suspiciuni cu privire la venerarea sfintilor, la BOR ca institutie, la "Canon" etc, motiv pentru care nu accepti ortodoxismul in totalitate. Poti sa nu fi de acord cu interpretari ale martorilor lui Iehova. Poti sa nu fi de acord cu obiceiuri de la penticostali. Si asa mai departe. Deci chiar si daca te reduci la Biblie ca fiind adevarul suprem si negi interpretarile si informatia din ea, nu este asta tot o forma de aroganta? Pentru a putea analiza lucrurile la rece si a gandi critic chestiuni de natura teologica, nu trebuie din start sa pornesti dintr-o pozitie de grandomanie ca sa-ti poti permite sa contrazici fiecare religie sau denominatie in parte ca fiind imperfecta?

Tot ce este facut de om este imperfect, probabil cu exceptia matematicii.

Asa e si in Biblie scrie sa nu judeci robul altuia Dumnezeu e singurul evaluator impartial si obiectiv.

Omul nu are nevoie să studieze toate religiile lumii ca mai apoi să o aleagă pe cea dreaptă. Nici nu ar ajunge o viață întreagă pentru a face asta, deoarece în lume sunt multe religii în care și acestea se împart în confesiuni. Și nu mai zic că și în aceste confesiuni sunt membri sau vizitatori care nu sunt în totul de acord cu doctrinele locului de închinare unde merg.
Dumnezeul căruia ne închinăm trebuie să fie viu, să nu fie unul făcut de mâini omenești, să nu fie unul al banilor sau să stăpânească doar o parte a creațiunii. Să ofere libertate deplină închinătorilor săi. Să fie un dumnezeu al dragostei și fie recunoscut ca și creator și susținător al vieții și al tuturor lucrurilor. Și dacă este nevoie, să-și dea viața pentru închinătorii lui. Să se poată sta de vorbă cu el, să existe o relație cu el.
După ce s-au stabilit câteva criterii simple pentru alegerea unui dumnezeu, nu mai este nevoie să pierdem ani din viață ca să găsim fericirea și bucuria vieții.

Asta depinde în mare măsură de cum tratezi religia și care este atitudinea ta asupra ei. Dacă ai fost religios toată viața atunci ți s-ar părea o blasfemie studiatul altor religii, implicit te crezi ca fiind mai presus de blasfemie apare sentimentul de grandomanie. Eu personal nu am fost nici o dată religios așa că am luat studiul textelor religioase ca pe orice alt proiect. Am privit experiența cu detașare științifică, nici de cum nu am simțit vreo dată un sentiment de grandomanie. Tu te simți mai important dacă îl citești pe Descartes sau pe Aristotel?
Nu am putut să văd nici o dată religia mai mult decât ca pe o șarlatanie dintr-un simplu motiv, ipocrizia. Ca să dai atâta importanță unei cărți, să crezi orbește în niște cuvinte scrise de mii de ani de cine știe cine și să mai și afirmi cu toată convingerea că acela ar fi cuvântul lui dumnezeu mi se pare semn de boală mintală. Și nu doar atât, prin ritualurile duminicale se vrea înmulțirea și îndobitocirea turmei. N-ai auzit ce lălăit și hipnotic cântă preoții pe la noi, mai că te bagă într-o transă în care să bagi la cap doar ce îți șoptește el suav la ureche. Plin de bătrâni prin biserici de zici că-s zombii, se mișcă toți la unison, se târăsc în genunchi și vin umili să-și capete bucățica de pâine înmuiată-n vin, totul la ordinele păpușarului din spatele altarului.

Oricum studiul religiei cu textele pe care le avem astăzi e cam irelevant pentru că originalele s-au pierdut iar ce a ajuns în zilele noastre a fost tradus și răstradus în atâtea limbi încât sensul inițial s-a deformat și răsucit, putem doar să ne dăm cu presupusul. Chiar și la traducerea unui text dintr-o limbă într-alta se pierd inevitabil sensuri și noanțe specifice limbii și culturii sursă. Făcând o analogie așadar, cât crezi tu că s-a pierdut din biblie? Mai putem numi cuvântul lui dumnezeu dacă noi încă nu avem originalul cuvânt al lui dumnezeu?