Max Planck a făcut o afirmație care poate părea șocantă. După ce a studiat câteva zeci de ani structura materiei, el ajunge la concluzia că Universul există doar pentru că particulele care alcătuiesc structura atomului, din care toate sunt făcute, sunt ținute în mișcare perpetuă de o mare minte, aceea a Universului.
Care minte? Oricine știe că soarele, stelele sau asteroizii nu au minte. Atunci, cum ar trebui înțelese aceste cuvinte?

Totuși, văd că Frank51 îmi recomandă să studiez cele patru forțe, cu axare pe cromodinamica cuantică. Și cred că are dreptate, că nu e primul care îmi recomandă asta; chiar acum câteva zile un vecin de pe scară mi-a recomandat același lucru. Eu o să mă apuc de studiat. Ți-aș recomanda și ție. Să înțelegem și noi odată cum e cu mișcarea aia perpetuă și cu forțele. Până când să tot trăim așa în ignoranță?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Iti doresc spor.
Daca gasesti materiale, poti studia violarea simetriei universalitatii leptonilor.
De aici macar asteptam o noua particula fundamentala si o noua forta, cu care se spera sa se imbunatateasca putin Modelul Standard.
Te avertizez ca toate acestea nu sunt usor de inteles, si nici nu fac zicerea lui Max Planck mai putin actuala...

Răspunde

Raportează

Evaluează

Mulțumesc pentru urare. Sper că ai sesizat tonul ușor sarcastic din răspunsul meu. Tipul e puțin înfumurat.
Apropo, m-a amuzat asta a ta cu întrebare și răspuns: cum ar trebui să înțelegem cuvintele lui? prin neînțelegere! Bună!

Răspunde

Raportează

Evaluează

Desi a spus-o Max Planck, nu cred că a vrut să sugereze că există o minte conștientă care controlează universul. Cred că a folosit termenul de minte în sens metaforic, pentru a se referi la legile fizicii care guvernează comportamentul materiei. Nu este nevoie să invocăm o entitate supranaturală pentru a explica fenomenele naturale, ci doar să aplicăm metoda științifică și să folosim rațiunea și logica.

Cum ar trebui înțelese cuvintele lui? Prin cunoaștere. Nu sunt de acord cu afirmația că nu putem înțelege realitatea în care trăim. Dimpotrivă, cred că știința ne oferă cele mai bune instrumente pentru a descoperi adevărul despre natură și despre noi înșine. Nu este vorba de a accepta dogme sau autorități, ci de a verifica ipoteze și de a testa dovezi. Nu este vorba de a renunța la curiozitate sau la scepticism, ci de a îmbrățișa spiritul critic și deschiderea mentală.

"Acum, la nivelul unui Max Planck: Nu se poate înțelege cenzura pe care natura a pus-o între macro și micro."

Acesta este un argument fals, care presupune că există o limită clară între lumea clasică și cea cuantică. În realitate, nu există o astfel de limită, ci doar o tranziție treptată, în care efectele cuantice devin din ce în ce mai neglijabile pe măsură ce crește dimensiunea sistemului. Nu este vorba de cenzură, ci de o consecință a principiului de incertitudine al lui Heisenberg, care afirmă că nu putem măsura simultan și precis poziția și viteza unei particule.

De ce nu putem vedea un electron? Pentru că electronii sunt atât de mici, încât nu pot fi observați direct cu ochiul liber sau cu un microscop obișnuit. Pentru a vedea un electron, ar trebui să îl iluminăm cu o lumină suficient de scurtă, adică cu o energie suficient de mare, încât să interacționeze cu el. Dar această interacțiune ar perturba starea electronului și i-ar schimba poziția sau viteza. Acest lucru este cunoscut sub numele de efectul observatorului.

De ce este cenzurat ochiul tuturor ființelor vii? Nu este vorba de cenzură, ci de o adaptare evolutivă. Ochiul este un organ senzorial care ne permite să detectăm lumina și să formăm imagini vizuale. Dar lumina este doar o parte din spectrul electromagnetic, care cuprinde multe alte tipuri de radiații, cum ar fi razele X sau razele gamma. Fiecare tip de radiație are o lungime de undă și o frecvență specifică, care determină energia sa. Ochiul nostru este sensibil doar la o anumită gamă de lungimi de undă, numită spectrul vizibil, care se întinde aproximativ între 400 și 700 nanometri.
Aceasta este lumina pe care o vedem ca fiind colorată. Dar există multe alte lungimi de undă pe care nu le putem vedea, cum ar fi infraroșu sau ultraviolet. Aceste lungimi de undă nu sunt relevante pentru supraviețuire, ba chiar pot fi dăunătoare pentru ochi. De aceea, ochiul nostru nu le poate detecta.

De ce nu putem trimite informație cu o viteză mai mare decât cea a luminii? Pentru că acest lucru ar încălca relativitatea specială a lui Einstein, care afirmă că nimic nu poate depăși viteza luminii în vid, care este de aproximativ 300.000 kilometri pe secundă. Aceasta este o constantă universală, care nu depinde de mișcarea observatorului sau a sursei. Dacă am putea trimite informație cu o viteză mai mare decât cea a luminii, am putea crea paradoxuri temporale, cum ar fi cauza care precede efectul sau comunicarea cu trecutul.

De ce anti-particulele par să se miște în trecut? Nu este vorba de o mișcare în trecut, ci de o simetrie între materie și anti-materie. O anti-particulă este o particulă care are aceeași masă, dar sarcină electrică opusă celei corespunzătoare. De exemplu, un anti-electron (sau pozitron) are aceeași masă ca un electron, dar sarcină pozitivă. Când o particulă și o anti-particulă se întâlnesc, ele se anihilează reciproc și emit radiație. Acest proces este reversibil, adică din radiație se pot forma perechi de particule și anti-particule. Din punct de vedere matematic, putem descrie acest proces folosind ecuațiile lui Dirac, care sunt compatibile cu relativitatea și cu mecanica cuantică. Aceste ecuații au două soluții posibile pentru fiecare tip de particulă: una cu energie pozitivă și una cu energie negativă. Soluția cu energie negativă este interpretată ca fiind anti-particula corespunzătoare. Din punct de vedere fizic, putem privi acest proces ca fiind echivalent cu o schimbare de sens a timpului. O particulă cu energie pozitivă care se mișcă înainte în timp este echivalentă cu o anti-particulă cu energie negativă care se mișcă înapoi în timp. Dar acest lucru nu înseamnă că anti-particulele călătoresc efectiv în trecut, ci doar că au un comportament simetric față de particulele obișnuite.

Dualitatea unda-particulă? Acesta este un concept fundamental al mecanicii cuantice, care afirmă că toate obiectele fizice au atât proprietăți de undă, cât și de particulă. Acest lucru înseamnă că pot fi descrise prin funcții de undă, care ne dau probabilitatea de a găsi obiectul într-o anumită poziție sau stare. Dar aceste funcții de undă nu sunt observabile direct, ci doar prin măsurare. Când facem o măsurare, funcția de undă se prăbușește și obiectul devine localizat și determinat. Acest lucru este cunoscut sub numele de colapsul funcției de undă sau reducerea pachetului de unde. În funcție de tipul de măsurare pe care îl facem, putem observa fie aspectul de undă, fie aspectul de particulă al obiectului. De exemplu, dacă facem o măsurare a poziției unui electron, vom observa un punct pe ecran, ca și cum ar fi o particulă. Dar dacă facem o măsurare a interferenței a doi electroni, vom observa un model de franje luminoase și întunecate, ca și cum ar fi unde.

Decoerența cuantică? Acesta este un proces prin care un sistem izolat pierde proprietatea sa de suprapunere cuantică și devine clasic. Suprapunerea cuantică este starea în care un sistem poate exista simultan în mai multe stări posibile, până când este măsurat. De exemplu, un electron poate fi suprapus între starea spin sus și starea spin jos, până când este măsurat și devine definitiv una dintre ele. Dar acest lucru se întâmplă doar pentru sisteme foarte mici și izolate. Pentru sisteme mai mari sau interconectate cu mediul înconjurător, suprapunerea cuantică devine instabilă și se pierde rapid. Acest lucru se numește decoerență cuantică și este cauzat de interacțiunea sistemului cu factori externi, cum ar fi zgomotul termic, câmpurile electromagnetice sau radiația cosmică. Decoerența cuantică este motivul pentru care nu observăm efecte cuantice la scară macroscopică, ci doar la scară microscopică.


Toate aceste fenomene nu sunt minuni, ci manifestări ale naturii pe care știința le poate explica și prezice. Nu avem nevoie de o minte divină sau de o inteligență universală pentru a le înțelege, ci doar de o minte umană curioasă și rațională. Nu trebuie să ne lăsăm influențați de prejudecăți sau dogme, ci să ne bazăm pe dovezi și argumente. Nu trebuie să ne temem de necunoscut, ci să îl explorăm cu entuziasm și pasiune. Acesta este spiritul științei și al progresului uman.

Răspunde

Raportează

Evaluează