Salut. Am 22 de ani, si chit ca sunt la varsta asta frumoasa, simt ca imi vine sa ma arunc pe geam.

In ultimii ani am inceput sa nu mai suport deloc viata asta din cauza problemelor cu mine dar si cu cei din jur.
Pentru inceput, sunt extrem de sensibil. Nu suport glumite si chestii din astea minuscule facute pe seama mea. Acum cateva zile un coleg m-a facut gras de fata cu ceilalti in timpul unui curs la facultate, iar cand l-am terminat am simtit ca imi plesneste efectiv capul, ca fac accident vascular cand am vazut in ce postura josnica am fost pus. Ajunsesem sa gesticulez pe strada chit ca poate mai treceau oameni, din cauza asta. Mai aveam si ganduri de suicid, sa ma arunc in fata unei masini, totodata, intrucat am suportat prea mult "ras" in fata altora de atatia ani de zile. Si nu e prima oara cand patesc asa, si cand eram in scoala primara, gimnaziu, efectiv nu suportam sa rada altii de mine. Am facut si jignit in toate felurile. mai grav e ca parintii mei, desi sunt de acord ca intr-adevar, nici ei nu ar fi trebuit sa faca glumite din acestea, ei tot inspre mine arata cu degetul si spun ca, din cauza faptului ca eu nu le-am acceptat glumele de aia au continuat sa mai faca din astea, de aia nu am reusit sa imi fac prieteni, si din cauza asta am ajuns izolat.

Alta problema care ma dispera e anxietatea, mai ales noaptea, daca mi-se intampla sa nu imi fie somn, sa daca ma trezesc si nu ma mai ia somnul. E pur si simplu cosmar, traumatizant. Simt efectiv cum imi trece frica pe "sirea spinarii" ca sa zic asa. Ma ia atacul de panica, si chit ca iau o pastila sau ceva de linistire, a doua zi ma simt oribil. ORIBIL. Continuu am stari de ameteala, voma, dureri de cap, abia abia daca pot sa fiu atent la ceva in jurul meu. Mers la psihiatru + psiholog, luat tratament de 6 luni deja, rezultat doar pe moment. Dupa, din nou am revenit dinainte sa incep tratamentul. La fel aceleasi stari si senzatii. Bani aruncati pe fereastra.

Ajung si la parinti. Efectiv ma tot dispera si nu stiu cum sa-i fac sa inceteze. Tot timpul dau vina pe mine ca am ajuns in situatia asta, ca sunt prea lenes si puturos, ca din cauza statului in casa si conditiilor de "prea bine" eu am depresie. Desi chiar mama e o izolata social si tot ea cand aude ca trebuie sa mearga la un control, in oras, se simte si ea la randul ei nu stiu cum. Amandoi ma zapacesc ca vine vacanta de vara si trebuie sa imi caut de lucru, sa fac practica la firme chiar daca e de nu primesc niciun ban, ca trebuie sa nu mai apelez la tata ca eu prea sunt dependent de el, ca daca el cara la saci de ciment si roabe de beton trebuie la fel sa pot si eu, etc. Adevarul e ca da, stau toata ziua inchis in casa si chiar si la camin, la facultate stau cand nu am ce face. Cand am venit la camin, prima zi a fost horror, am plans si m-a durut capul rau de tot, cand poate pentru altii, era distractie, party la maxim. Pun pariu ca si la munca, prima zi nu numai ca o sa fie horror dar o sa mai fac si vreo prostie, sa gresesc ceva pe acolo, tot din prima zi. Nici nu vreau sa imi imaginez ce ma asteapta.

Aici apare alta problema. Am o teama uriasa nu de munca, ci de ce va veni in viitor peste mine. Nimic altceva decat o viata stresanta, plina de griji si responsabilitati, zero timp liber, care se invarte continuu in cerc pana ma voi pensiona. Grija ca am de platit curent, taxe, rate, ca poate nu o sa am unde sta, etc. Ce viata mai e aia in momentul in care ma voi angaja si nu o sa mai am timp liber nici macar 5 minute? Ce viata e aia cand ai numai griji pe cap? Ulterior ajung unii sa se mire de ce a ajuns atata lume depresiva.

Ce sens are sa fac practica la firme, adica sa muncesc de-a moaca? Eu unul nu inteleg cum de e chestia asta asa populara, pentru mine suna a sclavie curata, parerea mea.

Nu in ultimul rand, cum am spus in primul paragraf, am avut si mai am in anumite momente ganduri de suicid. Acum un an cand eram in camin chiar am luat cutitul care il aveam si m-am dus in baie, in incercarea de a-mi face niste urme pe brat, mai ales ca atunci, cu o noapte inainte din nou am trecut printr-un episod horror de panica. Intr-un final nu mi-am mai facut nicio urma, dar cand vad cata presiune se pune pe mine, credeti-ma ca si maine daca ar da o masina peste mine, aia imi e. Eu ma bucur pe de o parte daca o sa-mi vina ceasul mortii intr-o zi, mai ales ca la ce viata va urma sa am, are cu atat mai mult sens.

Credeti ca mai pot eu sa scap din durerea si suferinta asta prin care eu trec de atata timp? Tratamentul n-a facut nimic, sedintele de psihoterapie au fost intr-un final doar vorbe goale si bani aruncati pe fereastra. mai am eu vreo cale de scapare?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook