De ce dor atât de tare despărțirile?

Pentru ca in creierul nostru relatiile sunt la fel ca dependenta de droguri. Cat suntem cu cineva si suntem fericiti creierul nostru secreta endorfine (hormonii care ne fac fericiti) aceleasi lucruri care se secreta si cand bagi heroina.
In momentul in care de desparti secretia se opreste si intri in sevraj.

Macar acum stii de ce le atat de greu oamenilor sa se lase de droguri.

Ca sa inveti ceva din asta, cu cat suferinta e mai mare cu atat amintirea e mai puternica, daca esti prost si crezi in sexul opus mereu vei suferinta, ce sa faci asta e, meriti suferinta cand nu gandesti cu creierul ala rational

Pentru că suntem setați pe ideea că o relație va fi veșnică. Uneori este, alteori nu.
Pentru că pornim din start cu ideea că cealaltă persoană ne aparține ca un obiect proprietate persoanală gen frigider sau TV color.
Dacă renunțăm la asta din start, restul e mai ușor.

Dor pentru ca te implici cu sentimente, timp, nervi. Dar cum o despartire te scuteste de o povara ce mai tarziu iesea la iveala,, asta daca nu e persoana potrivita, atunci e bine primita.

Daca ai stat cu cineva normal ca pui sentimente si la despartire simti dezamagire. foarte greu a fost sa incerc sa trec peste.

Pentru ca ne creem niste asteptari in capul nostru cu mult diferite fata de realitate si o despartire inseamna realizarea faptului ca nimic din ce aveam noi in cap nu e real.

Punem suflet la temelia relației respective, pierdem un pic din noi când povestea se încheie.

"Atât de tare" durerea despre care vorbesti Depinde de programarea sociala de pana atunci. Cu cat crezi mai multe iluzii, cu atât durerea se intensifica.
N-ar trebui sa doara propriu zis, poti sa vezi o despartire ca avand doua atitudini(pozitiva) poti fii optimist si s-o vezi ca o schimbare, ca poti incerca ceva nou, iesi din nou etc etc

Sau pesimistic, te smiorcai ca un sensibilos, te milogesti dupã un timp, sau eventual te spânzuri.

Punem suflet si avem asteptari, de asta.

Pentru că punem ce avem mai de preț în ele. Sentimente, timp și încredere. Ajungem să considerăm persoana respectivă oglinda sufletelui nostru. Jumătatea noastră (să sune mai tradițional). Iar când ea pleacă, acea oglindă în care ne reflectam se sparge, și rămânem doar în fața negrului abis. Nu mai vedem nimic altceva. Lumina pare îndepărtată și uitată. Pământul ne-a fugit de sub picioare și în jur nu mai strălucește nicio stea. Sau cel puțin așa se vede din perspectiva celui părăsit. Și agonia singurătății devine insuportabilă. Pentru că ajungem să gândim că nicio stea nu va mai trece prin acel întuneric. Și ajungem să gândim, că dacă ea sau el nu ne iubește și acceptă, care a fost oglinda sufletului nostru, atunci cine o va face? Și ajungem să ne gândim că nu reprezentăm nimic. Nu suntem nimic. Toți suntem stele. Și câteodată ar trebui să ne mulțumim cu propria lumină.