Care e scopul vietii?

O întrebare de bază, pe care fiecare dintre noi ar fi normal să şi-o pună măcar o dată, care din păcate este desconsiderată din diferite motive şi de cele mai multe ori ignorată, iar preţul plătit pentru asta este o existenţă parcursă într-o continuă derivă, de cele mai multe ori nefericită.

Trebuie să ne întrebăm însă, încă de la început: de ce ar trebui ca viaţa noastră să aibă un scop? Oare ideea că totul are o cauză şi un scop nu este o prejudecată umană, determinată de experienţa noastră măruntă de zi cu zi, dar care ar putea să nu fie valabilă la scară universală? Nu ar putea ca ceva să existe pur şi simplu, fără să aibă început şi sfârşit? Cauza iniţială este un argument creaţionist, dar cei care cred în divinitate îi atribuie acesteia tocmai trăsătura pe care o neagă universului: atemporalitatea.

Faptul că atât de mulţi oameni acceptă cu uşurinţă răspunsurile facile şi simpliste oferite de religie denotă mediocritatea lor, complacerea în ignoranţă, teama de a nu fi puşi să gândească cu propriul cap, acceptând cu bună ştiinţă poveşti antice ca adevăruri supreme. Mântuirea sufletului (care suflet?) pentru un păcat primordial (care păcat?) făcut de un strămoş ipotetic (care strămoş?) ca soluţie pentru această dilemă are aceeaşi valoare ca şi răspunsul din „Ghidul autostopistului galactic": 42.

Dacă căutarea unui scop pentru univers şi chiar pentru existenţa umană este o sarcină prea dificilă, cu o influenţă relativ mică în viaţa noastră, rămâne totuşi întrebarea importantă: ce ar trebui să facem în această viaţă? Majoritatea populaţiei trăieşte inerţial, fie refuzând să se gandească vreodata la acest lucru (şi acceptând implicit un răspuns stabilit de alţii, devenit „la modă" pentru perioada istorică respectivă), fie preluând fără să analizeze răspunsuri date de altcineva.

Nu doar religiile încearcă să stabilească un răspuns, ci şi alte organizaţii sau mişcări civice. Ideologiile politice şi curentele culturale au la bază teorii filosofice, care le justifică existenţa, le oferă o bază aşa-zis ştiinţifică pentru pretenţiile pe care le emit şi pentru cerinţele faţă de adepţii lor voluntari şi uneori faţă de subiecţii lor forţaţi să le urmeze.

Ultimul secol a aparţinut filosofiilor colectiviste, care susţineau ideea că omul trebuie să-şi dedice viaţa semenilor săi, că este dator societăţii: fascism, socialism, comunism, naţionalism; chiar şi doctrinele politice moderate funcţionează tot pe principii etatiste, au la bază un „contract social" implicit prin care omul este subjugat gloatei. Democraţia populară presupune limitarea deciziilor personale şi subordonarea unei părţi (mai mici sau mari) din propria viaţă societăţii.

Pentru a ajunge la un răspuns corect şi firesc, omul trebuie însă să-şi pună mai presus de orice propria individualitate. Refugierea în soluţii colectiviste este o fugă de realitate, o metodă de a evita căutarea unei căi personale, care oferă mai puţine pericole (majoritatea imaginare), dar şi abandonarea şansei de a avea o viaţă cu satisfacţii intense, trăită la întregul potenţial uman.

Oamenii sunt diferiţi, iar pretenţia că există un răspuns simplu valabil pentru toţi la o asemenea problemă de bază a fiinţei umane este absurdă. Fiecare persoană trebuie să-şi găsească propriul drum, să hotărască ce i se potriveşte mai bine, în funcţie de personalitatea sa, de experienţele avute în trecut şi dorinţele din prezent.

Putem spune că un imperativ fundamental este fericirea, deşi nu este singurul, iar aceasta este percepută diferit de fiecare individ. Viaţa poate fi descrisă ca o cale lungă spre căutarea fericirii, adică o continuă evoluţie în care omul încearcă să-şi maximizeze stările de bine, prin mijloace extrem de diversificate; pentru unii asta înseamnă acumularea obsesivă de valori materiale, pentru alţii cunoaşterea, pentru câţiva asceza şi înălţarea spirituală, iar pentru mulţi chiar ajutarea (voluntară) a semenilor aflaţi în nevoie.

Pentru a ne defini propriul scop, trebuie să plecăm de la mai multe întrebări, puse nouă înşine. Ce valori avem? Ce ne face fericiţi? Ce cunoaştem? Ce vrem să învăţăm? La ce ne-a folosit trecutul? Ce vrem să realizăm în viitor? Ce ştim că ne-ar plăcea să facem o perioadă lungă? Cum suntem noi? Ce relaţie avem cu ceilalţi? Cum ar arăta existenţa noastră ideală, dacă am putea-o planifica?

Important este să nu ne minţim singuri, altfel nu vom ajunge la o concluzie potrivită pentru noi. Sinceritatea cu propria persoană este dificilă, dar şi întrebarea de la care am plecat nu este una uşoară decât în aparenţă. După ce ajungem însă la un răspuns, mult aspecte ale vieţii noastre se simplifică, căpătăm claritate şi siguranţă, ne putem concepe planuri şi proiecte pe termen lung şi le putem urma cu încredere. Pentru a călători eficient, trebuie să ştii care este destinaţia ta, altfel pluteşti dus de vânt şi curenţi, iar uneori te izbeşti de stânci…

Luaţi-vă timpul necesar pentru a vă lămuri această dilemă. Merită! Existenţa voastră va deveni mult mai împlinită şi profundă după ce veţi înţelege rolul vostru aici. Iar dacă nu reuşiţi să ajungeţi la vreo soluţie, puneţi-vă această întrebare: când veţi fi pe patul pe moarte, peste câteva decenii, ce v-ar plăcea să vă amintiţi şi cum aţi vrea să vă simţiţi faţă de voi înşivă?