Cred că am mai pus întrebarea asta o dată pe vechiul cont. Dar mă tot macină.

E greșit să alegem mereu visele noastre în detrimentul prietenilor noștri? Și oare asta poate fi narcisism? Adică în sensul că mă aleg mereu pe mine și ceea ce visez și vreau eu, în detrimentul altora și a unei relații cu aceștia, a unor compromisuri chiar?

Și întrebarea de fapt care mă turmentează teribil, cum naiba să facem ca în viață să nu le pierdem pe niciunele? Dar nici să nu ne irite și nici să nu ne pierdem pe drum?

Adică ce pot face eu ca să păstrez toți prietenii, chiar și pe cei care nu mă încurajează în visele mele sau mai grav chiar cei care mi-ar da de înțeles că eu nu am să pot ajunge acolo unde aspir? Dar cum pot face și să nu-mi pierd încrederea în mine?

Și acum ceva mai personal. Voi ce credeți despre un amic care vă încurajează doar cu ceva ce și-ar dori să vadă la voi, ce nu aveți, dar și-ar dori acesta, dar când dv îl întrebați concret ce ar crede despre una dintre pasiunile voastre (în cazul meu scrisul și anume chiar postările mele de pe pagina mea de Facebook) acest amic nu e nici măcar interesat să răspundă, iar când mai întrebi încă o dată, sub o mică presiune, răspunde deja vehement "ești nebună și culcă-te!"
Ce credeți? Ați păstra un astfel de amic în viața voastră?

Păi eu aș lăsa un link, dar uneori îmi place și să fiu anonimă ) deci aici povestind multe despre my life, zic eu că e mai bine să rămână doar poveștile TPUistice și nu și pagina mea cunoscută. Că o va cunoaște cineva din întâmplare, aia-i altceva. ) Deocamdată doar mă chinui să o pun pe picioare și mă lupt zi de zi să scriu și iar scriu și eu nu doar că scriu, încerc să le fac frumoase și vizibil postările, adică nu e doar mesajul e un tot. Pentru că sunt conștientă că nu scriu pur și simplu pe un blog ci vând atât mesaj scris cât și vizual. Așa că, acum lăsând la o parte chiar modestia, mie una îmi place ce văd în ultimul timp pe pagină și chiar aș vrea să fie același feeling și pentru cititorii mei.

Și lumea toată oricum știa cine sunt ca om, toată lumea îmi știe visele, iar pentru mine e esențial ca amicii să mă încurajeze în drumul meu existențial. Oricum oleacă de scepticism văd că ai și tu și tu nici măcar nu mă cunoști, dragă Relian. Parcă îmi cam răscolești amintiri cu BFF a mea, care făcea totul cu mine, dar când auzea de-o dată că-i spun ceva despre scris și despre pasiunea mea, de-o dată o se punea vălul negru pe ochi, "că ce scriitoare o să fiu eu, una care-și postează frustrările pe Facebook" aia a fost picătura care a umplut paharul și ziua în care eu m-am despărțit de ea.
Ți-am zis, pentru mine e esențial ca prietenii să mă încurajeze în toate nebuniile mele. Până la urmă nici nu mai contează dacă eu sunt bună sau nu pentru un lucru, ci dacă eu am un vis, o nebunie, zi cum vrei, atâta timp cât e în capul meu, prietenii TREBUIE să-l aprobe și accepte, dacă nu-l acceptă pe el, visul din capul meu, simt că pur și simplu nu mă acceptă pe mine, iar la mine e simplu, mă accepți, te accept și rămânem pe drum împreună, nu mă accepți-dau dracu și cel mai bun și fain om.
Și mai grav este că totuși acest amic nu prea îmi înțelege nici modul de viață, acesta solitar însă când îi explic pe viu că exact ăsta e motivul pentru care aleg singurătatea, parcă mă simt ca un pește pe uscat. Deci nu știu, dar eu una de aceea aleg singurătatea, ca să-mi apăr persoana, dar mai ales sufletul și visele. Dar cine știe poate fac asta și din cauză că în copilărie, da, totuși nu am avut prieteni și nici bani prea mulți și acolo fiind blocată am avut doar visele. Iar trăind vremurile alea atunci, poate m-au făcut așa de vehementă în apărarea viselor mele și poate de aici tiparul.

Cât legat de teoria ta, că am auzit că m-ai mi-ai tot spus -o pe aici pe la întrebări de ale mele, eu una cred mai mult opusul. Iar vorba vine în susținerea mea. 1% E TALENTUL ȘI 99% E MUNCA. Așa că, contrazice tu asta. Și oricum tot nu-mi vei schimba părerea deoarece studiez și pedagogia și în teoriile pedagogice, dar care evident își au originile în cele psihologice, pedagogia susține forța mediului în contra genei. Susține că mediul poate bate gena/înăscutul. Iar TABULA RASA poate ai auzit de acest concept, susține că copilul la naștere chiar vine fără nicio cunoștință înrădăcinată undeva în bagajul informațional. De fapt susține că nu există la nașterea noastră niciun bagaj informațional, dar că, totuși creierul nostru e un burete ce absoarbe tot din jur. Și copilul sau mai bine zis adultul devine adult doar prin prisma mediului său. Așa că, de aici pot fi dați mereu exemplu oamenii numiți "Pasărea Pheonix" cei care nu au avut nimic, dar s-au ridicat din propria cenușă. Și avem exemple din astea o mulțime, oameni săraci care au ajuns bogați. Ce-i drept cred totuși și într-o chestie înăscută și singura chestie înăscută care e validă, unica, nu prea e talentul, cât inteligența. Sau altfel spus, de fapt, talentul e o fațetă a inteligenței.

Și asta ți-o spun tot din studii pedagogice. Susține pedagogia că totuși IQ-ul rămâne unicul motiv pentru reușita școlară. Ba chiar am citit într-o carte și a zis că doar elevii curioși reușesc să avanseze în programă școalară și să facă performanță și au pus ei ideea că curiozitatea este o fațetă a inteligenței pure. La fel ca și talentul. Însă tot ei susțin că talentul simplu, nu e egal cu inteligența. Adică dacă numeri bine sau ești bun doar la mate, dar nu te descurci bine în viață, ai doar o mică fațetă a inteligenței, dar nu ești inteligent și nu ai musai un IQ mare.
Așa că, mă lași cu biologia și Darwin-ismul vostru. Deși da, totuși Darwin o pus bazele unei teorii bune totuși, că și pe ăsta l-o studiat pedagogia și o spus că se aplică mult teoria lui în viața reală. Că animalul mic și slab e sortit eșecului și morții, pe când animalul forte e sortit ridicatului și supraviețuirii. Dar prin prismă socială, Darwin e interpretat ca și adaptare, ca adaptarea unui ins la viață ci nu ca și biologic, că vai gata, dacă unul e slab, trebuie să nu mai lupte că orice ar face va muri. Oricum dacă am trăi după concepția asta, sincer, cam da, ne-am sinucide jumătate de Mapamond.

Pe bune, acum?
Nu, nu la asta se referea Darwin, ci mai mult la adaptare. Ci a vrut să arate că adaptarea este un element esențial pentru supraviețuire. Adică altfel spus, ține tot de noi să învățăm strategii și să ne focalizăm atenția pe pașii care duc la adaptare ci nu pe problema noastră în sine. Dacă eu am un handicap la picior și nu pot mere și eu mă focalizez pe handicap, da, voi ajunge ca cioara lui Darwin care o murit. Dacă eu mă focalizez pe ideea "Ce dracului pot face în aceste condiții, ca să supraviețuiesc și trăiesc decent?" Eu devin cioara supraviețuitoare.

Presimt că o să-mi dai un block, dragă Relian ), dar dacă tot ș-așa am învățat atâta pedagogie, din nevoie, nu din plăcere, zic să nu tac. Fie ce-o fi. Și îmi susțin iar și iar ideile, căci însăși pedagogia mi le confirmă. Plus că oricâte teorii ar fi în spate, să știi că pedagogia, fiind baza educației și a creării și formării spiritului uman, ea oricum va merge mereu către idealul de formare și creștere și evident că oricum ar fi, va susține mereu că oricine ar fi un om(genetic chiar vorbind), mediul și educația oferită, baza pusă în el, ca om, îl va forma. Pentru că dacă nu ar susține asta, păi pedagogia ar muri și educația la fel. Atunci nu ar mai exista nimic formator și creator în Univers că oricum omul e condamnat la realitatea lui sau la viața lui (a unuia să nu exceleze în nimic, a altuia să devină criminal, a altuia să devină pedofil, a altuia să devină slab sau emotiv), iar dacă ar fi așa, nici motivația nu ar mai exista deloc. De ce să mai încerc, oricum gena mea e de om pierzător.
Pe bune?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Ooo, mare adevăr grăiești. Chiar m-am convins de mult, doar că am acest idealism în care vreau să ofer mereu șanse oamenilor, însă și din cauza atașamentului meu codependent cred că se întâmplă asta.

Răspunde

Raportează

Evaluează