Am şi eu o problemă destul de serioasă (zic eu) cu mama mea. Am 16 ani şi jumătate, pentru cei care vor să ştie acest detaliu.
Încă de când eram mai mică, nu îmi oferea deloc intimitate. Eu am înţeles că ţine la mine şi vrea să ştie ce se întâmplă în viaţa mea, dar sunt unele chestii în care chiar am rugat-o frumos să nu se bage şi nu m-a ascultat. După anumite faze despre care nu vreau să vorbesc, m-am distanţat de ea pentru că am simţit că refuză să mă înţeleagă, din toate punctele de vedere.
A urmat apoi o perioadă în care s-au mai calmat apele, şi chair am început să mă înţeleg cu ea deşi nu am iertat-o în totatlitate. Vorbeam, ieşeam împreună în oraş, îi spuneam ce s-a mai întâmplat pe la şcoală, etc.
Cum toate lucrurile bune au şi un sfârşit, normal că nu a durat prea mult prietenia. Într-o zi s-a certat cu mine pe o temă religioasă (deci, practic, pentru nimic), şi de atunci a început să mă critice pentru orice. După părerea ei, nimic din ce fac eu nu e bine. Evident, am început din nou să nu mai comunic cu ea, pentru că nu mai aveam chef de teoriile ei cum că doar ea are dreptate şi eu nu fac nimic cum trebuie. Mai vorbeam din când în când, dar doar despre ce se întâmplă pe la şcoală şi atât. Nu am mai deschis cu ea alte subiecte pentru că ştiam că vor urma critici şi certuri. A început să se plângă că nu comunic cu ea, dar cum să comunic cu ea dacă nu ştie decât să mă critice?
Ultima dată când mi-a ţinut teoria chibritului a fost acum două zile. În mai s-au împlinit 3 ani de când am devenit lacto-vegetariană, deci de când nu mai mănânc carne (am luat această decizie parţial din motive etice, şi parţial pentru detoxifiere). Într-o vreme mai mâncam din când în când peşte sau creveţi, dar asta doar de gura ei. Chiar şi aşa, mereu găsea câte un moment în care să se ia de mine pentru că nu mai vreau să mănânc carne. Mereu mă critica pentru decizia pe care am luat-o, aşa cum face de-obicei în legătură cu orice. Alaltăieri a început să abereze că "de aia sunt aşa de scundă pentru că nu mănânc carne", uitând complet, se pare, de faptul că şi ea şi tatăl meu sunt scunzi. Dacă amândoi sunt mici de înălţime, ea se aşteaptă ca eu să fiu fotomodel? Şi mă rog, găseşte tot felul de alte motive pentru care să mă facă să renunţ şi să mânânc din nou carne, lucru pe care nu îl înţeleg pentru că eu decid ce fac cu corpul meu, nu ea.
O altă fază care m-a lăsat fără cuvinte a fost când a plecat recent în Olanda pentru 5 săptămâni. Înainte de plecare le-a spus tatălui meu şi bunicii mele "să aibă grijă de mine cât e ea plecată". Nici măcar nu i-am simţit lipsa, pentru că tot atâta "grijă de mine" are şi când e acasă, adică deloc. Degeaba se crede o mamă model, pe mine m-a crescut bunica, şi chiar şi în ziua de azi ea se ocupă de mine, nu mama. În ultima vreme au existat şi discuţii gen "tu nu îţi iubeşti mama, mă crezi bună doar pentru că te întreţin". Chestia asta mi se pare penibilă pentru că nu ea mă întreţine, ci tatăl meu şi bunica mea. Ea nu are de lucru (a mers în Olanda doar să-şi plătească nişte datorii), stă şi ea pe banii lor. Nu vreau să fiu rea, dar ăsta e adevărul, şi nu pot să cred că are în ea atâta tupeu şi ipocrizie încât să îmi spună că ea mă înreţine. Ce glumă. Ea n-a dat un ban niciodată pentru fondul şcolii, pentru rechizite, pentru meditaţii, pentru nimic. Dar se plânge că e nefericită şi că n-o iubesc.
Mă opresc aici că deja cred că v-am plictisit. Aştept păreri cât mai sincere şi sfaturi. 
Din pacate experienta mea de viata imi spune ca in timp doar va veti distanta. Si eu am divergente cu mama mea in legatura cu regimul alimentar (cochetez cu gandul de a deveni vegetariana), cu religia (ea e religioasa eu nu) cu toleranta fata de diverse grupuri de persoane, moduri de distractie si prietenii, importanta facultatii etc. As vrea sa iti zic o vorba buna, sa te mint ca va fi mai bine, dar in schimb asta e tot ce iti pot eu zice: parintii sunt si ei oameni si uneori sunt niste oameni mai defecti ca noi, care sufera de tot felul de frustrari si neimpliniri si uneori dau vina pe noi pentru ce nu au reusit ei sa realizeze. Tu tine-te de valorile tale, educa-te, gaseste o metoda sa iti aduci contributia in societatea asta, si fii tot timpul fanul tau nr 1. Eu zic ca decat sa va certati, mai bine tine-te si in continuare departe de controverse. Daca te mai acuza ca stai pe banii ei, intreab-o ce ai vrea sa faci la varsta ta, sa iti iei o slujba? Iar daca se plange de lipsa de comunicare, las-o pe ea sa vorbeasca. Incurajaz-o pe ea sa iti povesteasca cum i-a fost ziua, ce a facut, ce o mai preocupa. Incurajaz-o sa isi ia o slujba, i-ar creste stima de sine si nu te-ar mai presa atat pe tine pentru socializare. Am senzatia ca e afectata ca nu vorbesti cu ea deoarece petrece mult timp singura, fara prieteni si fara apreciere profesionala. Nu e vina ta, nu o lasa sa te invinuiasca de asta. Tu incurajeaz-o sa se dezvolte ca om, cu cat va deriva mai multa placere din pasiunile ei cu atat va deveni un om mai bun. Succes ci capul sus!
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Acesta este vesnicul conflict intre generatii.Gandiri diferite.Nu ai sa o poti schimba tu.Dar tatal tau nu spune nimic?
Răspunde
Răspunde 
Eu sunt asa cu tatal meu.Adica,e mult mai rau dar, cam asa sunt cu tatal meu.
Eu cred ca mama ta te iubeste pentru ca nu are cum sa nu te iubeasca.Dar ce zici tu acolo este, nu stiu...cam aceeasi situatie cum o am eu cu tatal meu.
Si astfel, o sa spun ce fac eu, sa faci si tu:ignoranta in continuare.
Sa stii ca si eu am trecut prin faze de genul cu mama mea, pe la varsta de 15 ani. si acum cand ma uit in urma imi dau seama ca tot timpul a avut dreptate si vroia sa imi fie bine. asa e pubertatea, incepi sa te maturizezi si ti se pare ca nu ai intimitate si chestii de genul, la toate fetele a fost la fel, intr-un fel sau altul. acuma depinde si de parinte, presupun ca esti singura la parinti, deci mama ta e prima data cand este intr-o astfel de situatie si nu prea stie cum sa reactioneze. incearca sa treci cu vederea si lasa mai mult de la tine, si te asigur ca la un moment dat o sa treaca si neintelegerile astea.
Nu stiu ce sa iti zic.Mama ta pare o fiinta dificila.Totusi nu cred ca ar trebui sa o faci sa se simta prost(e mama ta fie ca vrei, fie ca nu). Probabil ar trebui sa fii sincera cu ea si sa purtati o discutie serioasa mama -fiica. Daca simti ca nu poti vorbi cu ea scrie-i o scrisoare.Bafta!
Dupa ce am citit tot cei mai sus am sa fac un scurt rezumat.
Din ce am observat si asta mia venti sa zic eu cred ca ai o mama vitrega, e si normal sa o vezi pe bunicata ca o mama daca a avut grija de tine, ca aceasta problema mama fica sa dispara sau sa se opreasca trebuie sa vizitati un psiholog.
Dar la varsta frumoasa de 16 ani crezi ca ce faci tu e bine si nu vor aparea consecinte, esti la o varsta la care poti fi manipulata stiu si eu de o pretena, baieti, asa ca ai grija ce faci si incearca so intelegi doar face parte din familie.
Aminteste-i ca tu esti adolescenta, iar ea adultul. Sa se comporte conform statutului. Prietenii ti-i poti alege, dar familia si rudele nu. 
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
