Ce Influenta are religie asupra societății? funda

Religia are o influenta benefica asupra societatii. Cei care au o educatie religioasa, traiesc dupa principiile crestine. Sunt oameni morali, fac binele, au o viata de familie sanatoasa. Stim ca celula de baza a societatii este familia. Daca vom avea familii sanatoase, vom avea si biserici sanatoase, deci va fi o societate mai buna. Daca fiecare dintre noi am face binele, lumea ar fi mai buna, mai fericita.

Indoctrinare, manipulare, saracirea bugetului, pacalirea oamenilor, discriminare, conflicte, razboaie, in trecut chiar inchizitie, cruciade, omoruri, tinerea de sclavi, indobitocire, etc...

Ce influentă are religia asupra societătii?-o face mai bună, mai umană insă din păcate nu se bucură de popularitate.De exemplu condamnă actele homosexuale, insă homosexualitatea este larg considerată ca un stil de viată acceptabil.Viata unui copil nenăscut are valoare si nu trebuie distrusă in mod deliberat, insă in lume se efectuează anual milioane de avorturi.

Primul pas ar fi sa-i studiezi pe crestinii chiar de aici, de pe TPU, si vei observa multe lucruri. Daca mai iei si istoria in considerare(Inchizitia, Cruciade etc.), influentele sunt mult mai mari si mai dezastruoase.

Una profund negativa!
In loc sa formeze oameni cu personalitati puternice si cu Constiinta, ea formeaza oi smerite si credincioase(dica nestiutoare) numai bune de belit si muls.
Stadiul jalnic si cancerul moral in care se zbate astazi societatea romaneasca este cea mai clara dovada in acest sens si al faptului ca ortodoxia prin modelul ei este deosebit de nociva, ba chiar distrugatoare!

Negativa

Religia şi societatea, două concepte care se întrepătrund şi care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi filosofice."Religie şi societate:două entitaţi, două abstracţii pe care, de obicei, nu avem ocazia să le întâlnim în chip nemijlocit.Societatea este o abstracţie:apariţia unei anumite categorii sociale, eşti membru al unei familii, cetăţean al unui popor, iar religia:cunoştem diferite Biserici, statele întreţin relaţii cu cultele, oamenii sunt îngrijoraţi de răspândirea sectelor, dar unde vom întâlni societatea cu manifestări concrete şi religia ca realitate tangibilă?"
Religia societăţii este legată şi de sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchia un regim prigonitor.Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.În Anglia şi în ţările scandinave, proporţia de credincioşi care asistă în mod frecvent la slujbă este mică (1-2%), ceea ce nu împiedică Biserica de stat să se bucure de un statut care îi asigură respectul autorităţilor şi a opiniei publice.Luând în considerare doar criteriile juridice aceste ţări sunt state confesionale şi societaţi creştine.Pe de altă parte Franţa secolului al-XIX-lea şi alte ţări catolice (Belgia, Italia sau Portugalia) au avut guvernări „care au practicat o politică ostilă religiei şi au adoptat o legislaţie ce viza slăbirea acesteia" , dar majoritate populaţiei au optat să urmeze cu religiozitate poruncile Bisericii.La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano-Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune.Aruncând o privire în prezent, lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţiile religioase şi guvernanţi s-au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei este indiferentă faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor Bisercii.Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai reprezintă o înrijorare pentru puteria politică şi nici o ameninţare pentru independenţa societaţii civile,odată cu pierderea unei mari influenţe.
Relaţia dintre religie şi societate este una triunghiulară, alături de stat şi religie, mai există societatea, numită civilă.Termenul „civil" se definea în opoziţie cu „religios", astfel că anumite vestigii se mai păstreză astăzi încă la nivelul vocabularului- stare civilă, cununii civile, funeralii civile- ca manifestare a refuzării religiei. Măsurile luate de o guvernare influenţează starea de spirit a unei părţi din populaţie şi are un anumit efect asupra religiei societăţii civile.Luăm ca exemple, războiul purtat de Bismarck în Prusia împotriva catolicismului sau laicizarea înterprinsă de către republicani în Franţa după ce au cucerit puterea în 1879.Cele două purtând o mică răspundere pentru accentuarea îndepărtării de religie.
Diferenţa religioasă produce conflicte religioase pentru care societatea civilă nu este îndeajuns de pregătită.Principiul egalităţii şi imperativul toleranţei reprezintă cuceriri istorice, care au extirpat ghimpele politic al conflictelor religioase, dar amândouă se comportă abstract faţă de fenomenul diferenţei culturale.Potenţialele de conflict date de diferenţa culturală şi de inegalitatea religioasă în viaţa societăţii -11 septembrie 2001 este dovada isoric-universală încărcată simbolic în acest sens- sunt puse în mare măsură în paranteză în politica culturală de pâna acum a societăţii civile.
Ar fi prea usor să afirmăm că Biserica se află cu un pas înaintea statului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului,pentru că Biserica, din momentul separării sale de Stat, poate face acest lucru doar dinpunct de vedere teoretic.Fără ajutorul dimensiunii politice, idealurile Bisericii Catolice de respectare a demnităţii umane rămân la rangul de simple declaraţii umanitare.Alain Besancon identifică o condiţie de bază pe care ar trebui să o îndeplinească orice act de comunicare între om-credincios-cetăţean al unui stat democrat şi Biserică:"Biserica ar trebui să-i ofere omului democraţiei plăcerea pe care o resimte inteligenţa atunci când caută credinţa şi credinţa când caută inteligenţa".Religia nu trebuie impusă pentru ca să crească respectul pentru om.



INSTITUŢIA RELIGIEI
Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simţire şi acţiune ce au de a face cu supranaturalul sau „lumea de dincolo".E. Durkheim sugerează practicile şi credinţele religioase se leagă de sacralitate fiind opuse lucrurilor profane.Sa-cralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect şi este chiar potenţial periculos, ceva ieşit din normal.Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte zilnice ale vieţii şi cu locurile comune.Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverenţă şi respect, ea poate fi de obicei apropiată numai prin ritualuri.
Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezenţa sacrului.În comportamentul lor religios oamenii crează o linie socială de reguli şi semnificaţii ce guvernează experienţa lor.Experienţa religioasă se împarte în patru categorii:
• Supranaturalul simplu;
• Animismul;
• Theismul;
• Un sistem abstract de simboluri.
Supranaturalul simplu
În cadrul acestei categorii credincioşi atribuie naturii o calitate difuză, impersonală, supranaturală.Este întâlnită în Pacificul de Sud şi este numită mana.Aici nu sunt implicaţi zeii sau spiritele ci este vorba despre o anumită forţă ce influenţează evenimentele în bine sau în rău.Oamenii silesc puterea supra umană să se comporte conform dorinţei lor, prin manipulări mecanice ale acesteia şi luăm ca exeplu trifoiul cu patru foi care are mana, angajată să realzeze scopuri imediate:bună performanţă la un test, succes în dragoste sau alte dorinţe realizabile.
Animismul
Acesta reprezintă credinţa în spirite sau fiinţe.Oamenii au atribuit spirite animalelor, plantelor, pietrelor sau unor oameni.
Theismul
În theism religia este centrată pe credinţa în zei.Judaismul, Creştinismul şi Islamismul sunt forme de monoteism sau credinţa într-un singur zeu.Ele toate au stabilite organizaţii religioase,lideri religioşi sau proţi, ritualuri tradiţionale şi scrieri sacre.Religia Greciei antice şi Hinduismul sunt forme de politeism sau credinţa în mai mulţi zei cu putere relativ egală.
Un sistem abstract de simboluri
Câteva religii se concentrază asupara unui sistem abstract de simboluri, se dedică realizării moralei şi perfecţiunii spirituale.Avem, ca exemplu, unele religii din Asia incluzând taoismul şi budismul.
Organizaţii religioase
Normele, credinţele şi ritualurile furnizează structura culturală a religiei.Sociologii disting patru tipuri ideale de organizaţii:biserca, secta, denominaţia şi cultul.
BISERICA este o organizaţie religioasă ce se declară în drept să emită pretenţii de legimitate şi relaţii pozitive ci instituţiile dominante ale societăţii.Ea are pretenţia să includă cei mai mulţi membri ai societăţii, membri născuţi în cadrul bisericii dacă părinţii lor sunt afiliaţi acesteia.
SECTA este o organizaţie religioasă ce se declară singura îndreptăţită să emită pretenţii de legitimitate şi respinge modul de viaţă şi valorile dominante ale societăţii.Ea este alcătuită dintr-un număr mic de membri, indivizi ce s-au rupt de biserică şi au pretenţia că ei reprezintă adevărul.Pentru membrii sectei societatea este decadentă şi conţine răul.
DENOMINAŢIA acceptă pretenţiile altor religii şi în cea mai mare măsură se adaptează societăţii dominante.Membrii denominaţiei vin din clasa de mijloc.Aici intră majoritatea grupurilor religioase din America:presbiterienii, baptişti, congregaţionişti, metodişti, unitarieni, luterani, episcopalieni.
CULTUL acceptă legitimitatea altor grupuri religioase dar adesea intră în conflict cu societatea dominantă.Este critic faţă de societate.El se centrează pe probleme ale membrilor lui şi multe şi multe culte sunt construite pe o singură funcţie ca spiritualismul, noua gândire.



Perspectiva asupra religiei
Perspectiva funcţionalistă, consideră că religia contribuie la supravieţuirea societăţii.Funcţiile primare ale religiei sunt:creaţia, întărirea şi menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social.
Ritualurile religioase, spune Durkheim, opereză în două feluri:
• Într-un prim fel ele furnizează vehicule prin care noi revelăm altuia că avem o stare mentală comună;
• În al doilea rând se crează printre noi o conştiinţă ce contribuie la angajarea socială şi la autoritatea morală.
Când o societate leagă moralitatea ei la religie, controlul social poate fi ridicat.
RELIGIA ŞI GRUPURILE NATURALE
Toate civilizaţiile cunoscute în istorie au fost create de societăţi care la rândul lor, au fost integrate şi organizate de activitatea lor civilizatoare într-o asemenea măsură, încăt nici cultura nici societatea nu pot fi considerate drept entităţi suficiente lor înseşi.
Orice societate este alcătuită din grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau organizate, mari sau mici care au origini, structuri şi scopuri diferite.Anumite grupuri îşi găsesc unitatea în legăturile „naturale de familie", altele sunt alcătuite din indivizi pe care îi apropie o experienţă comună.Există grupuri sociale a căror origine este datorată unei experienţe religioase şi a căror conduită este întemeiată pe aceasta.Coeziunea unui grup este deseori sporită şi întărită, uneori chiar provocată de impulsurile provenite din experienţele religioase şi dictate de acestea.Evoluţia conceptelor, a instituţiilor şi riturile religiei depinde de necesităţiile, dorinţelor şi ideiile grupurilor religioase.
Hogbin afirmă într-o lucrare a sa că:"religia mai mult reflectă decât dictează raporturile sociale".Dar totuşi putem spune că această „reflectare" nu exclude posibilitatea de „a dicta" raporturile sociale.Ceremoniile religioase şi conceptele mitologice prezintă deseori trăsături explicabile prin caracterul unei unităţi etnice sau politice (familie, naţiune, stat) noi şi creatoare, experienţa religioasă a personalităţiilor charismatice şi a discipolilor acestora „a dictat" în mai multe rânduri, de-a lungul istoriei, schimbări profunde în timpurile existente şi uneori chiar a pus bazele unor noi tipuri de grupări sociale.
O împărţire semnificativă, recunoscută de toţi, este aceea care face distincţia între grupurile religioase „naturale" şi grupurile „fondate".Specialist în religie, W Robertson Smith, ne spune că orice fiinţă umană devine membru a unei societăţi naturale fără nici o alegere din partea sa, ci pur şi simplu prin naştere şi educaţie şi rămâne membru al acestei societăţi.Cu timpul individul poate să renunţe la legăturile naturale, cum ar fi legăturile tată-fiu, frate-soră şi îşi poate crea în mod voluntar o confrerie sau alt grup, dar le rămâne fidel celor naturale. Aceste fidelităţi , una faţă de grupul natural, iar cealaltă faţă de grupul creat, pot fi compatibile sau se pot exclude una pe cealaltă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când motivele de afiliere la grupul creat sunt de ordin religios.
Identitatea grupării naturale şi grupări religioase
Orice societate este formată din mai multe unităţi sau grupuri cu diferite grade de importanţă, unele din acestea sunt grupurile „naturale" alcătuite din membrii uniţi prin sânge sau căsătorie.Găsim în stadiile primitive ale civilizaţiei, membrii unui grup natural strâns uniţi de anumite activităţi şi interese (căutarea şi găsirea hranei, construirea de adăposturi, făurirea de unelte şi arme) şi acţiuni (vânătoarea şi războiul).
Prin legăturile suplimentare care contribuie la coeziunea unui grup natural, există una care prezintă un interes deosebit, anume legătura religiei.Atitudinea religioasă a unui grup natural este determinată de doi factori:
1. o experienţă personală caracteristică, mai mult sau mai puţin dar exprimată (colectivă sau individuală), a necunoscutului sau a sacrului;
2. influenţa tradiţiei.
Primul factor este un dat fundamental, pe care cu greu îl putem „explica" şi pe care cu siguranţă, nu îl putem reduce la influenţele sau la reflectările mediului, climatului sau ale altor condiţii exterioare.
Al doilea factor este mai puţin constant decât primul, fiind relativ tenace, chiar şi la nivelul culturii primitive, tradiţia religioasă face obiectul schimbărilor şi evoluţiei.Ambii factori determină atitudinea religioasă atât din punct de vedere psihologic cât şi în ceea ce priveşte formele pe care le crează experienţa religioasă, trăită de membrii săi.Membrii aceleaşi familii povestesc cu toţii aceleaşi mituri, sărbătoresc aceleaşi rituri şi respectă cu toţii şi cred în aceaşi forţă superioară divină şi urmează exemplul păstrătorului tradiţiei trimis al aceleiaşi forţe superioare.Deci, cultul, nu este numai o legătură suplimentară, ci este cea mai puternică, chiar dacă nu este de natură psihologică sau biologică.Putem spune că religia, conceptele şi riturile religioase conferă o forţă enormă şi decisivă coeziunii unui grup natural.
Joachim Wach face o clasificare a grupărilor unde găsim:
• Grupul identic, în cadrul căreia legăturile culturale sunt aceleaşi cu legăturile naturale;
• Grupul exclusiv identic, al cărui obiect de cult şi ale cărui forme particulare de adopţie îi sunt rezrvate acestuia (familie, clan) în mod exclusiv şi nu sunt împrăştiate de alte unităţi înrudite (altă familie din acelaşi clan, alt clan din acelaşi trib)
• Grupul specific religios-un trib poate să fie divizat într-un anumit număr de grupuri, fiecare având riturile sale religioase;acolo unde acestă divizare nu mai corespunde limitelor tribului, ea este reglementată de un principiu diferit şi obidenţa religioasă faţă de un şef.
Grup specific religios găsim şi în societăţile primitive, dar nu este grupul laic, ci un grup care identifică legăturile religioase şi legăturile seculare.Avem ca exemplu la greci, la romani, evrei, celţi, egipteni şi la vechile civilizaţii precolumbiene, familia este o unitate în acelaşi timp culturală şi socială, de asemenea cetăţile din Grecea, Asia, vechea Americă şi China erau unităţi socio-culturale.Naţiunile în cadrul cărora supunerea faţă de religie şi supunerea faţă de ordinea politică au coincis sunt evrei, egiptenii, babilonienii, asirienii, hituţii, persanii, greci, romanii, chinezii, japonezii, mexicanii şi peruvienii."Toate aceste naţiuni au evoluat conform unui proces de integrare, plecând de la cele mai mici unităţi tribale sau locale, pentru a ajunge un Stat", ne spune Reich.
Cultul şi familia
Antropologia modernă consideră familia drept cea mai mică unitate socială, dar conform lui Lowie, „suntem în măsură să concluzionăm că, spre deosebire de orice altă formă de organizare socială, familia, luată individual, este o unitate socială omniprezentă".Cel mai simplu tip de familie rămâne totuşi acela care nu conţine decât mama, tatăl şi copiii.Această unitate se regăseşte de-a lungul întrgii istorii umane şi formează inclusiv în zilele noastre baza societăţii moderne.Există unele trăsături comune famililor unui grup cultural şi religios, însă altele nu se întâlnesc decât în cazul anumitor familii.
Cultul familiei la greci presupunea ca afilierea la familie şi la demos era singura care determina îndatoririle religioase ale cetăţeanului atic.S-au cunoscut organizaţiile familiale din China, Egipt, India, Iran, Mexic şi Peru, iar studiile tipologice despre unităţile socio-religioase din societatea primitivă au prilejuit numeroase controverse şi discuţii.S-au conceput teorii antropologice privind cultul familial, considerat drept realizarea ultimă a evoluţiei religioase.Unii priveau „manismul" drept adevărata sursă a religiei.
Mai mult decât oricare alt grup, familia îşi găseşte integrarea în comunitatea cultului.Cu toate că ritul şi cultural sunt două lucruri strâns înrudite, aşa cum cultul şi teologia în stadiile superioare, rămâne totuşi adevărat faptul că celebrarea aceloraşi rituri, oricât de simple ar fi ele, este mai eficientă şi mai importantă decât convingerile şi credinţele comune.
Cultul familiei poate fi caracterizat prin modurile diferite în care sunt îndeplinite funcţiile regulate şi naturale, cum ar fi mâncatul (termenul ekapakena vosatam, „comunitatea celor care pregătesc mâncarea împreună", este expresia obişniută prin care hinduşii desemnează familia), contracararea legăturilor conjugale, joaca, munca sau prin executarea unor acte specific religioase.Libaţia, care este legată de mesele obişnuite, este o ilustrare a primelor demersuri, în vreme ce mesele ceremoniale, rezervate unui cult special, tămâierea, sacrificiul şi rugăciunea sunt o ilustrare a celor din urmă. Actele de cult înseşi au loc în mod regulat (în fiecare zi, lună, an), fie în mod spontan cu ocazia unor evenimente importante din viaţa grupului sau a individului.Cele mai obişnuite ceremonii religioase în familie sunt cele care se prezintă sub formă de ofrande, rugăciuni, invocări, fie individuale, fie colective, îndeplinite de toţi membrii familiei.
În familia egipteană, conform lui Erman, viaţa de familie este centrată pe mamă şi nu pe tată, deoarece ea este „cea care conduce casa", „ţine focul în vatră".
În Iran, tatăl dar şi şeful neamului, al tribului sau al ţării aduce sacrificii lui Mithra, protectorul vieţii întrgului grup.În familia greacă tot tatăl era protectorul şi reprezentantul natural al familiei în faţa oamenilor şi a zeilor, el trebuia să asigure cultul divinităţiilor casnice, să vegheze la conservarea obiceiurilor speciale ale familiei şi la învăţarea acestora de către fii săi.
Patriarhul evreu era, Baal-ul casei sale.Conform formulei lui Pedersen, acest titlu determină „o comunitate psihică, a cărui emblemă era", ceea ce este adevărat pentru majoritatea culturilor."Respectul de care se bucură şeful familiei se datora mai puţin înţelepciunii şi forţei sale superioare, cât rolului sacerdotal pe care îl juca în cadrul familiei.Autoritatea sa nelimitată avea un fundament spiritual.Familia era o societate a cărei legătură era comunitatea practicilor religioase".
Un fapt concret remarcat de Lowie, este acela că familia tinde să-şi piardă caracterul de unitate socială odată cu dezmembrarea familiei, sdică membrii ei nu se mai învecineză între ei.Acelaşi Lowie, îl numeşte pe cel care „se îndepărtează", ca fiind un „membru vagabond" al familiei şi aparţine ei doar din punct de vedere social.
În sedentarism, pământul, proprietatea, casa, în special vatra, pragul, cămara, bucătăria sau alte puncte din casă sau dependinţe ale sale sunt centrele obişnuite ale devoţiunii familiale.Prezenţa divinităţii este indicată prin simboluri rudimentare (statui, imagini, embleme) sau simboluri rafinate (divinităţi chinezeşti, penaţii la Roma, geniile, larii, icoana rusească).În China, se celebrează ceremonii specifice în onoarea lui Tsao-wang, divinitate a vatrei foarte populară la taoişti, al cărei rol este identic cu cel al divinităţii locuitorilor oraşelor.Jolly ne spune:"Toţi locuitorii din casa hindusă, bărbaţi şi femei, trebuie să asiste la puja cotidiană, celebrată de preotul ereditar al familiei, şi să aducă omagii imaginii pietrei sau metalului, zeului tutelar al casei".Lar familiaris al romanilor, ne mărturiseşte Samter, „constituia centrul sentimental al tuturor fazelor vieţii de familie;la toate aniversările din familie, i se aduceau ofrande de coroane, tămâie şi vin.Larul reprezenta conceptul primitiv al vetrei şi era imaginea ideală în jurul căreia se grupau toate reuniunile familiei".În faţa larilor era îmbracată toga şi era un eveniment însoţit de ofrande aduse zeilor.
Examinând conceptele teoretice ale religiei familia, vom constata că teologiile polineziene, africane, hinduse, chineze şi toate teologiile indo-europene prezintă o mulţime de divinităţi ce răspund de prosperitatea grupurilor domestice.Întâlnim în cadrul acestora concepte similare celor de spirite, îngeri, patroni tutelari ai nivelelor culturale şi religioase superioare ale marilor religii monoteiste.Panteonul familial conţine atât elemente masculine, cât şi feminine.Uneori, este dificil de determinat dacă o divinitate domestică trebuie să fie considerată drept o personificare a mana sau a „destinului" membrilor săi, sau dacă este funcţia unei divinităţi mai vechi care a fost acaparată de grupul ce locuieşte casa.
Naşterile, căsătoriile, decesele au loc în colibă sau în casa familială.Cultura modernă înţelege aceste procese ale vieţii (naşterea, pubertatea, căsătoria şi moartea) ca şi momente ale vieţii individuale, însă în societatea primitivă aceste procese priveau grupul din care individul făcea parte într-un mod iseparabil.În societatea modernă cea din zilele noastre, căsătoria este privită ca fiind procesul prin care se creează familia, care este percepută la rândul ei ca „o unitate de fiinţe ce trăiesc împreună", însă în societatea primitivă căsătoria nu implică în mod necesar viaţa în comun, tatăl poate fi un vizitator temporar şi luăm aici exemplul triburilor din Gran Chaco, unde copii trăiesc o jumătate de an cu tatăl lor, iar cealaltă jumătate cu mama.
Naşterea unui copil este un eveniment care interesează întreg grupul,iar prin anumite ceremonii copilul primeşte în mod oficial un nume.Referitor la importanţa acordării numelui, Groenbech ne spune părerea sa , că în ţările nordice copilul nu se năştea cu adevărat decât pe parcursul ceremoniei de acordare a numelui.Atribuirea acestui nume, ce conţinea sufletul, era însoţită de un cadou destinat să „lege numele de copil şi să-i dea forţa de a vitaliza noul membru al grupului".Sarcina şi naşterea sunt însoţite, în mod obişniut, de ceremonii complicate.În toate societăţiile se interprind ceremonii similare botezului.
Un al doilea pas important în viaţa individului , este pubertatea, perioadă în care individul este iniţiat în toate d repturile adultului şi au permisiunea de a participa la ceremonii nu doar ca individ, ci şi membrii ai grupului.Această iniţiere cuprinde introducerea solemnă în ştiinţa ezoterică (mit, doctrină), în tradiţiile rituale ale grupului, motiv pentru care are o valoare religioasă de prim ordin.Practic, în toate religiile, acceptarea iniţiaţiilor este marcată de o solemnitate specială.
După pubertate, al treilea şi principalul eveniment din viaţa individului şi a grupului este căsătoria.Căsătoriile pot fi de mai multe feluri:poliandrice, poligame, levirat, căsătorie frate şi soră.Multe „popoare simple" celebrează taina căsătoriei prin rituri religioase complicate.Conceptul de „căsătorie sacră" (hieros Gamos) a zeilor, aşa cum există în religiile Orientului antic, ale Greciei şi Japoniei, este un exemplu de noţiune destul de veche despre consacrarea unui fapt fizic, transformat într-un stadiu religios.
Moartea, rămâne un mister al misterelor şi prilejuieşte diferite teorii, mituri, rituri magice şi religioase.Din punct de vedere social, principalul efect pe care îl provoacă este acela de a îndepărta pe individ, indiferent de statutul său în societate,de grup şi acela de a priva familia de unul dintre membrii săi.Ceremoniile care au loc în jurul defunctului au drept scop curăţirea murdăriei şi evitarea unor efecte periculoase şi intrarea în graţiile divinităţii.Karsten ne aduce la cunoştiinţă că:"Indianul nu fuge de nimic altceva ca de demoni, pentru el aceştia fiind adevărate cauze ale bolilor, cât şi de contactul cu moartea, care într-un anume sens, îl personifică".
Conform lui Ruth Bunzel, în cazul indienilor zuni din sud-vest, fundamentul tuturor activităţiilor culturale este cultul strămoşilor, la care participă toată lumea „fără deosebire de vârstă sau sex şi fără a ţine cont de afilierea la alte culte.""De la primul strămoş până la ultima generaţie, familia forma o unitate", ne spune James Thayer Addison, care ne mai aminteşte de „simţul profund al unităţii familiei" al japonezilor şi de „sintoismului, credinţa cea mai japoneză însăşi esenţa sa" , care „s-a dezvoltat începând din perioada în care adorarea strămoşilor a devenit un fenomen vital,de o forţă primordială".
În civilizaţia occidentală modernă, procesul continuu de secularizare, care a creat în mod gradat o ruptură între funcţia religioasă şi corpul social tradiţional, a privat în bună măsură familia de caracterul său de unitate culturală.
Influenţa marilor religii charismatice asupra structurii sociale a civilizaţiilor tradiţionale a avut două rezultate principale:noua concepţie despre Dumnezeu, om şi societate a determinat slăbirea şi distrugerea legăturilor naturale.
Am remarcat forţa de coeziune care există în grupurile religioase în care legăturile religioase se suprapun cu cele naturale.Această coeziune apare atât de complexă, încât factorii sociali şi religioşi par să alcătuiască împreună un amestec perfect.Toate funcţiile sociale, care servesc într-un fel sau altul integrării grupului, pot fi privite ca expresii de loialitate faţă de valori superioare şi în consecinţă capătă o semnificaţie semireligioasă.Grupul, familia, clanul sau tribul, luate ca unitate socială şi religioasă, sunt identice, dar sensul coeziunii sociale şi cel al coeziunii religioase diferă în fiecare caz.

Sper ca merit si eu o funda!

E bine?

Sper ca e bine.

Religia şi societatea, două concepte care se întrepătrund şi care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi filosofice."Religie şi societate:două entitaţi, două abstracţii pe care, de obicei, nu avem ocazia să le întâlnim în chip nemijlocit.Societatea este o abstracţie:apariţia unei anumite categorii sociale, eşti membru al unei familii, cetăţean al unui popor, iar religia:cunoştem diferite Biserici, statele întreţin relaţii cu cultele, oamenii sunt îngrijoraţi de răspândirea sectelor, dar unde vom întâlni societatea cu manifestări concrete şi religia ca realitate tangibilă?"
Religia societăţii este legată şi de sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchia un regim prigonitor.Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.În Anglia şi în ţările scandinave, proporţia de credincioşi care asistă în mod frecvent la slujbă este mică (1-2%), ceea ce nu împiedică Biserica de stat să se bucure de un statut care îi asigură respectul autorităţilor şi a opiniei publice.Luând în considerare doar criteriile juridice aceste ţări sunt state confesionale şi societaţi creştine.Pe de altă parte Franţa secolului al-XIX-lea şi alte ţări catolice (Belgia, Italia sau Portugalia) au avut guvernări „care au practicat o politică ostilă religiei şi au adoptat o legislaţie ce viza slăbirea acesteia" , dar majoritate populaţiei au optat să urmeze cu religiozitate poruncile Bisericii.La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano-Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune.Aruncând o privire în prezent, lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţiile religioase şi guvernanţi s-au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei este indiferentă faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor Bisercii.Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai reprezintă o înrijorare pentru puteria politică şi nici o ameninţare pentru independenţa societaţii civile,odată cu pierderea unei mari influenţe.
Relaţia dintre religie şi societate este una triunghiulară, alături de stat şi religie, mai există societatea, numită civilă.Termenul „civil" se definea în opoziţie cu „religios", astfel că anumite vestigii se mai păstreză astăzi încă la nivelul vocabularului- stare civilă, cununii civile, funeralii civile- ca manifestare a refuzării religiei. Măsurile luate de o guvernare influenţează starea de spirit a unei părţi din populaţie şi are un anumit efect asupra religiei societăţii civile.Luăm ca exemple, războiul purtat de Bismarck în Prusia împotriva catolicismului sau laicizarea înterprinsă de către republicani în Franţa după ce au cucerit puterea în 1879.Cele două purtând o mică răspundere pentru accentuarea îndepărtării de religie.
Diferenţa religioasă produce conflicte religioase pentru care societatea civilă nu este îndeajuns de pregătită.Principiul egalităţii şi imperativul toleranţei reprezintă cuceriri istorice, care au extirpat ghimpele politic al conflictelor religioase, dar amândouă se comportă abstract faţă de fenomenul diferenţei culturale.Potenţialele de conflict date de diferenţa culturală şi de inegalitatea religioasă în viaţa societăţii -11 septembrie 2001 este dovada isoric-universală încărcată simbolic în acest sens- sunt puse în mare măsură în paranteză în politica culturală de pâna acum a societăţii civile.
Ar fi prea usor să afirmăm că Biserica se află cu un pas înaintea statului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului,pentru că Biserica, din momentul separării sale de Stat, poate face acest lucru doar dinpunct de vedere teoretic.Fără ajutorul dimensiunii politice, idealurile Bisericii Catolice de respectare a demnităţii umane rămân la rangul de simple declaraţii umanitare.Alain Besancon identifică o condiţie de bază pe care ar trebui să o îndeplinească orice act de comunicare între om-credincios-cetăţean al unui stat democrat şi Biserică:"Biserica ar trebui să-i ofere omului democraţiei plăcerea pe care o resimte inteligenţa atunci când caută credinţa şi credinţa când caută inteligenţa".Religia nu trebuie impusă pentru ca să crească respectul pentru om.



INSTITUŢIA RELIGIEI
Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simţire şi acţiune ce au de a face cu supranaturalul sau „lumea de dincolo".E. Durkheim sugerează practicile şi credinţele religioase se leagă de sacralitate fiind opuse lucrurilor profane.Sa-cralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect şi este chiar potenţial periculos, ceva ieşit din normal.Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte zilnice ale vieţii şi cu locurile comune.Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverenţă şi respect, ea poate fi de obicei apropiată numai prin ritualuri.
Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezenţa sacrului.În comportamentul lor religios oamenii crează o linie socială de reguli şi semnificaţii ce guvernează experienţa lor.Experienţa religioasă se împarte în patru categorii:
• Supranaturalul simplu;
• Animismul;
• Theismul;
• Un sistem abstract de simboluri.
Supranaturalul simplu
În cadrul acestei categorii credincioşi atribuie naturii o calitate difuză, impersonală, supranaturală.Este întâlnită în Pacificul de Sud şi este numită mana.Aici nu sunt implicaţi zeii sau spiritele ci este vorba despre o anumită forţă ce influenţează evenimentele în bine sau în rău.Oamenii silesc puterea supra umană să se comporte conform dorinţei lor, prin manipulări mecanice ale acesteia şi luăm ca exeplu trifoiul cu patru foi care are mana, angajată să realzeze scopuri imediate:bună performanţă la un test, succes în dragoste sau alte dorinţe realizabile.
Animismul
Acesta reprezintă credinţa în spirite sau fiinţe.Oamenii au atribuit spirite animalelor, plantelor, pietrelor sau unor oameni.
Theismul
În theism religia este centrată pe credinţa în zei.Judaismul, Creştinismul şi Islamismul sunt forme de monoteism sau credinţa într-un singur zeu.Ele toate au stabilite organizaţii religioase,lideri religioşi sau proţi, ritualuri tradiţionale şi scrieri sacre.Religia Greciei antice şi Hinduismul sunt forme de politeism sau credinţa în mai mulţi zei cu putere relativ egală.
Un sistem abstract de simboluri
Câteva religii se concentrază asupara unui sistem abstract de simboluri, se dedică realizării moralei şi perfecţiunii spirituale.Avem, ca exemplu, unele religii din Asia incluzând taoismul şi budismul.
Organizaţii religioase
Normele, credinţele şi ritualurile furnizează structura culturală a religiei.Sociologii disting patru tipuri ideale de organizaţii:biserca, secta, denominaţia şi cultul.
BISERICA este o organizaţie religioasă ce se declară în drept să emită pretenţii de legimitate şi relaţii pozitive ci instituţiile dominante ale societăţii.Ea are pretenţia să includă cei mai mulţi membri ai societăţii, membri născuţi în cadrul bisericii dacă părinţii lor sunt afiliaţi acesteia.
SECTA este o organizaţie religioasă ce se declară singura îndreptăţită să emită pretenţii de legitimitate şi respinge modul de viaţă şi valorile dominante ale societăţii.Ea este alcătuită dintr-un număr mic de membri, indivizi ce s-au rupt de biserică şi au pretenţia că ei reprezintă adevărul.Pentru membrii sectei societatea este decadentă şi conţine răul.
DENOMINAŢIA acceptă pretenţiile altor religii şi în cea mai mare măsură se adaptează societăţii dominante.Membrii denominaţiei vin din clasa de mijloc.Aici intră majoritatea grupurilor religioase din America:presbiterienii, baptişti, congregaţionişti, metodişti, unitarieni, luterani, episcopalieni.
CULTUL acceptă legitimitatea altor grupuri religioase dar adesea intră în conflict cu societatea dominantă.Este critic faţă de societate.El se centrează pe probleme ale membrilor lui şi multe şi multe culte sunt construite pe o singură funcţie ca spiritualismul, noua gândire.



Perspectiva asupra religiei
Perspectiva funcţionalistă, consideră că religia contribuie la supravieţuirea societăţii.Funcţiile primare ale religiei sunt:creaţia, întărirea şi menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social.
Ritualurile religioase, spune Durkheim, opereză în două feluri:
• Într-un prim fel ele furnizează vehicule prin care noi revelăm altuia că avem o stare mentală comună;
• În al doilea rând se crează printre noi o conştiinţă ce contribuie la angajarea socială şi la autoritatea morală.
Când o societate leagă moralitatea ei la religie, controlul social poate fi ridicat.
RELIGIA ŞI GRUPURILE NATURALE
Toate civilizaţiile cunoscute în istorie au fost create de societăţi care la rândul lor, au fost integrate şi organizate de activitatea lor civilizatoare într-o asemenea măsură, încăt nici cultura nici societatea nu pot fi considerate drept entităţi suficiente lor înseşi.
Orice societate este alcătuită din grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau organizate, mari sau mici care au origini, structuri şi scopuri diferite.Anumite grupuri îşi găsesc unitatea în legăturile „naturale de familie", altele sunt alcătuite din indivizi pe care îi apropie o experienţă comună.Există grupuri sociale a căror origine este datorată unei experienţe religioase şi a căror conduită este întemeiată pe aceasta.Coeziunea unui grup este deseori sporită şi întărită, uneori chiar provocată de impulsurile provenite din experienţele religioase şi dictate de acestea.Evoluţia conceptelor, a instituţiilor şi riturile religiei depinde de necesităţiile, dorinţelor şi ideiile grupurilor religioase.
Hogbin afirmă într-o lucrare a sa că:"religia mai mult reflectă decât dictează raporturile sociale".Dar totuşi putem spune că această „reflectare" nu exclude posibilitatea de „a dicta" raporturile sociale.Ceremoniile religioase şi conceptele mitologice prezintă deseori trăsături explicabile prin caracterul unei unităţi etnice sau politice (familie, naţiune, stat) noi şi creatoare, experienţa religioasă a personalităţiilor charismatice şi a discipolilor acestora „a dictat" în mai multe rânduri, de-a lungul istoriei, schimbări profunde în timpurile existente şi uneori chiar a pus bazele unor noi tipuri de grupări sociale.
O împărţire semnificativă, recunoscută de toţi, este aceea care face distincţia între grupurile religioase „naturale" şi grupurile „fondate".Specialist în religie, W Robertson Smith, ne spune că orice fiinţă umană devine membru a unei societăţi naturale fără nici o alegere din partea sa, ci pur şi simplu prin naştere şi educaţie şi rămâne membru al acestei societăţi.Cu timpul individul poate să renunţe la legăturile naturale, cum ar fi legăturile tată-fiu, frate-soră şi îşi poate crea în mod voluntar o confrerie sau alt grup, dar le rămâne fidel celor naturale. Aceste fidelităţi , una faţă de grupul natural, iar cealaltă faţă de grupul creat, pot fi compatibile sau se pot exclude una pe cealaltă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când motivele de afiliere la grupul creat sunt de ordin religios.
Identitatea grupării naturale şi grupări religioase
Orice societate este formată din mai multe unităţi sau grupuri cu diferite grade de importanţă, unele din acestea sunt grupurile „naturale" alcătuite din membrii uniţi prin sânge sau căsătorie.Găsim în stadiile primitive ale civilizaţiei, membrii unui grup natural strâns uniţi de anumite activităţi şi interese (căutarea şi găsirea hranei, construirea de adăposturi, făurirea de unelte şi arme) şi acţiuni (vânătoarea şi războiul).
Prin legăturile suplimentare care contribuie la coeziunea unui grup natural, există una care prezintă un interes deosebit, anume legătura religiei.Atitudinea religioasă a unui grup natural este determinată de doi factori:
1. o experienţă personală caracteristică, mai mult sau mai puţin dar exprimată (colectivă sau individuală), a necunoscutului sau a sacrului;
2. influenţa tradiţiei.
Primul factor este un dat fundamental, pe care cu greu îl putem „explica" şi pe care cu siguranţă, nu îl putem reduce la influenţele sau la reflectările mediului, climatului sau ale altor condiţii exterioare.
Al doilea factor este mai puţin constant decât primul, fiind relativ tenace, chiar şi la nivelul culturii primitive, tradiţia religioasă face obiectul schimbărilor şi evoluţiei.Ambii factori determină atitudinea religioasă atât din punct de vedere psihologic cât şi în ceea ce priveşte formele pe care le crează experienţa religioasă, trăită de membrii săi.Membrii aceleaşi familii povestesc cu toţii aceleaşi mituri, sărbătoresc aceleaşi rituri şi respectă cu toţii şi cred în aceaşi forţă superioară divină şi urmează exemplul păstrătorului tradiţiei trimis al aceleiaşi forţe superioare.Deci, cultul, nu este numai o legătură suplimentară, ci este cea mai puternică, chiar dacă nu este de natură psihologică sau biologică.Putem spune că religia, conceptele şi riturile religioase conferă o forţă enormă şi decisivă coeziunii unui grup natural.
Joachim Wach face o clasificare a grupărilor unde găsim:
• Grupul identic, în cadrul căreia legăturile culturale sunt aceleaşi cu legăturile naturale;
• Grupul exclusiv identic, al cărui obiect de cult şi ale cărui forme particulare de adopţie îi sunt rezrvate acestuia (familie, clan) în mod exclusiv şi nu sunt împrăştiate de alte unităţi înrudite (altă familie din acelaşi clan, alt clan din acelaşi trib)
• Grupul specific religios-un trib poate să fie divizat într-un anumit număr de grupuri, fiecare având riturile sale religioase;acolo unde acestă divizare nu mai corespunde limitelor tribului, ea este reglementată de un principiu diferit şi obidenţa religioasă faţă de un şef.
Grup specific religios găsim şi în societăţile primitive, dar nu este grupul laic, ci un grup care identifică legăturile religioase şi legăturile seculare.Avem ca exemplu la greci, la romani, evrei, celţi, egipteni şi la vechile civilizaţii precolumbiene, familia este o unitate în acelaşi timp culturală şi socială, de asemenea cetăţile din Grecea, Asia, vechea Americă şi China erau unităţi socio-culturale.Naţiunile în cadrul cărora supunerea faţă de religie şi supunerea faţă de ordinea politică au coincis sunt evrei, egiptenii, babilonienii, asirienii, hituţii, persanii, greci, romanii, chinezii, japonezii, mexicanii şi peruvienii."Toate aceste naţiuni au evoluat conform unui proces de integrare, plecând de la cele mai mici unităţi tribale sau locale, pentru a ajunge un Stat", ne spune Reich.
Cultul şi familia
Antropologia modernă consideră familia drept cea mai mică unitate socială, dar conform lui Lowie, „suntem în măsură să concluzionăm că, spre deosebire de orice altă formă de organizare socială, familia, luată individual, este o unitate socială omniprezentă".Cel mai simplu tip de familie rămâne totuşi acela care nu conţine decât mama, tatăl şi copiii.Această unitate se regăseşte de-a lungul întrgii istorii umane şi formează inclusiv în zilele noastre baza societăţii moderne.Există unele trăsături comune famililor unui grup cultural şi religios, însă altele nu se întâlnesc decât în cazul anumitor familii.
Cultul familiei la greci presupunea ca afilierea la familie şi la demos era singura care determina îndatoririle religioase ale cetăţeanului atic.S-au cunoscut organizaţiile familiale din China, Egipt, India, Iran, Mexic şi Peru, iar studiile tipologice despre unităţile socio-religioase din societatea primitivă au prilejuit numeroase controverse şi discuţii.S-au conceput teorii antropologice privind cultul familial, considerat drept realizarea ultimă a evoluţiei religioase.Unii priveau „manismul" drept adevărata sursă a religiei.
Mai mult decât oricare alt grup, familia îşi găseşte integrarea în comunitatea cultului.Cu toate că ritul şi cultural sunt două lucruri strâns înrudite, aşa cum cultul şi teologia în stadiile superioare, rămâne totuşi adevărat faptul că celebrarea aceloraşi rituri, oricât de simple ar fi ele, este mai eficientă şi mai importantă decât convingerile şi credinţele comune.
Cultul familiei poate fi caracterizat prin modurile diferite în care sunt îndeplinite funcţiile regulate şi naturale, cum ar fi mâncatul (termenul ekapakena vosatam, „comunitatea celor care pregătesc mâncarea împreună", este expresia obişniută prin care hinduşii desemnează familia), contracararea legăturilor conjugale, joaca, munca sau prin executarea unor acte specific religioase.Libaţia, care este legată de mesele obişnuite, este o ilustrare a primelor demersuri, în vreme ce mesele ceremoniale, rezervate unui cult special, tămâierea, sacrificiul şi rugăciunea sunt o ilustrare a celor din urmă. Actele de cult înseşi au loc în mod regulat (în fiecare zi, lună, an), fie în mod spontan cu ocazia unor evenimente importante din viaţa grupului sau a individului.Cele mai obişnuite ceremonii religioase în familie sunt cele care se prezintă sub formă de ofrande, rugăciuni, invocări, fie individuale, fie colective, îndeplinite de toţi membrii familiei.
În familia egipteană, conform lui Erman, viaţa de familie este centrată pe mamă şi nu pe tată, deoarece ea este „cea care conduce casa", „ţine focul în vatră".
În Iran, tatăl dar şi şeful neamului, al tribului sau al ţării aduce sacrificii lui Mithra, protectorul vieţii întrgului grup.În familia greacă tot tatăl era protectorul şi reprezentantul natural al familiei în faţa oamenilor şi a zeilor, el trebuia să asigure cultul divinităţiilor casnice, să vegheze la conservarea obiceiurilor speciale ale familiei şi la învăţarea acestora de către fii săi.
Patriarhul evreu era, Baal-ul casei sale.Conform formulei lui Pedersen, acest titlu determină „o comunitate psihică, a cărui emblemă era", ceea ce este adevărat pentru majoritatea culturilor."Respectul de care se bucură şeful familiei se datora mai puţin înţelepciunii şi forţei sale superioare, cât rolului sacerdotal pe care îl juca în cadrul familiei.Autoritatea sa nelimitată avea un fundament spiritual.Familia era o societate a cărei legătură era comunitatea practicilor religioase".
Un fapt concret remarcat de Lowie, este acela că familia tinde să-şi piardă caracterul de unitate socială odată cu dezmembrarea familiei, sdică membrii ei nu se mai învecineză între ei.Acelaşi Lowie, îl numeşte pe cel care „se îndepărtează", ca fiind un „membru vagabond" al familiei şi aparţine ei doar din punct de vedere social.
În sedentarism, pământul, proprietatea, casa, în special vatra, pragul, cămara, bucătăria sau alte puncte din casă sau dependinţe ale sale sunt centrele obişnuite ale devoţiunii familiale.Prezenţa divinităţii este indicată prin simboluri rudimentare (statui, imagini, embleme) sau simboluri rafinate (divinităţi chinezeşti, penaţii la Roma, geniile, larii, icoana rusească).În China, se celebrează ceremonii specifice în onoarea lui Tsao-wang, divinitate a vatrei foarte populară la taoişti, al cărei rol este identic cu cel al divinităţii locuitorilor oraşelor.Jolly ne spune:"Toţi locuitorii din casa hindusă, bărbaţi şi femei, trebuie să asiste la puja cotidiană, celebrată de preotul ereditar al familiei, şi să aducă omagii imaginii pietrei sau metalului, zeului tutelar al casei".Lar familiaris al romanilor, ne mărturiseşte Samter, „constituia centrul sentimental al tuturor fazelor vieţii de familie;la toate aniversările din familie, i se aduceau ofrande de coroane, tămâie şi vin.Larul reprezenta conceptul primitiv al vetrei şi era imaginea ideală în jurul căreia se grupau toate reuniunile familiei".În faţa larilor era îmbracată toga şi era un eveniment însoţit de ofrande aduse zeilor.
Examinând conceptele teoretice ale religiei familia, vom constata că teologiile polineziene, africane, hinduse, chineze şi toate teologiile indo-europene prezintă o mulţime de divinităţi ce răspund de prosperitatea grupurilor domestice.Întâlnim în cadrul acestora concepte similare celor de spirite, îngeri, patroni tutelari ai nivelelor culturale şi religioase superioare ale marilor religii monoteiste.Panteonul familial conţine atât elemente masculine, cât şi feminine.Uneori, este dificil de determinat dacă o divinitate domestică trebuie să fie considerată drept o personificare a mana sau a „destinului" membrilor săi, sau dacă este funcţia unei divinităţi mai vechi care a fost acaparată de grupul ce locuieşte casa.
Naşterile, căsătoriile, decesele au loc în colibă sau în casa familială.Cultura modernă înţelege aceste procese ale vieţii (naşterea, pubertatea, căsătoria şi moartea) ca şi momente ale vieţii individuale, însă în societatea primitivă aceste procese priveau grupul din care individul făcea parte într-un mod iseparabil.În societatea modernă cea din zilele noastre, căsătoria este privită ca fiind procesul prin care se creează familia, care este percepută la rândul ei ca „o unitate de fiinţe ce trăiesc împreună", însă în societatea primitivă căsătoria nu implică în mod necesar viaţa în comun, tatăl poate fi un vizitator temporar şi luăm aici exemplul triburilor din Gran Chaco, unde copii trăiesc o jumătate de an cu tatăl lor, iar cealaltă jumătate cu mama.
Naşterea unui copil este un eveniment care interesează întreg grupul,iar prin anumite ceremonii copilul primeşte în mod oficial un nume.Referitor la importanţa acordării numelui, Groenbech ne spune părerea sa , că în ţările nordice copilul nu se năştea cu adevărat decât pe parcursul ceremoniei de acordare a numelui.Atribuirea acestui nume, ce conţinea sufletul, era însoţită de un cadou destinat să „lege numele de copil şi să-i dea forţa de a vitaliza noul membru al grupului".Sarcina şi naşterea sunt însoţite, în mod obişniut, de ceremonii complicate.În toate societăţiile se interprind ceremonii similare botezului.
Un al doilea pas important în viaţa individului , este pubertatea, perioadă în care individul este iniţiat în toate d repturile adultului şi au permisiunea de a participa la ceremonii nu doar ca individ, ci şi membrii ai grupului.Această iniţiere cuprinde introducerea solemnă în ştiinţa ezoterică (mit, doctrină), în tradiţiile rituale ale grupului, motiv pentru care are o valoare religioasă de prim ordin.Practic, în toate religiile, acceptarea iniţiaţiilor este marcată de o solemnitate specială.
După pubertate, al treilea şi principalul eveniment din viaţa individului şi a grupului este căsătoria.Căsătoriile pot fi de mai multe feluri:poliandrice, poligame, levirat, căsătorie frate şi soră.Multe „popoare simple" celebrează taina căsătoriei prin rituri religioase complicate.Conceptul de „căsătorie sacră" (hieros Gamos) a zeilor, aşa cum există în religiile Orientului antic, ale Greciei şi Japoniei, este un exemplu de noţiune destul de veche despre consacrarea unui fapt fizic, transformat într-un stadiu religios.
Moartea, rămâne un mister al misterelor şi prilejuieşte diferite teorii, mituri, rituri magice şi religioase.Din punct de vedere social, principalul efect pe care îl provoacă este acela de a îndepărta pe individ, indiferent de statutul său în societate,de grup şi acela de a priva familia de unul dintre membrii săi.Ceremoniile care au loc în jurul defunctului au drept scop curăţirea murdăriei şi evitarea unor efecte periculoase şi intrarea în graţiile divinităţii.Karsten ne aduce la cunoştiinţă că:"Indianul nu fuge de nimic altceva ca de demoni, pentru el aceştia fiind adevărate cauze ale bolilor, cât şi de contactul cu moartea, care într-un anume sens, îl personifică".
Conform lui Ruth Bunzel, în cazul indienilor zuni din sud-vest, fundamentul tuturor activităţiilor culturale este cultul strămoşilor, la care participă toată lumea „fără deosebire de vârstă sau sex şi fără a ţine cont de afilierea la alte culte.""De la primul strămoş până la ultima generaţie, familia forma o unitate", ne spune James Thayer Addison, care ne mai aminteşte de „simţul profund al unităţii familiei" al japonezilor şi de „sintoismului, credinţa cea mai japoneză însăşi esenţa sa" , care „s-a dezvoltat începând din perioada în care adorarea strămoşilor a devenit un fenomen vital,de o forţă primordială".
În civilizaţia occidentală modernă, procesul continuu de secularizare, care a creat în mod gradat o ruptură între funcţia religioasă şi corpul social tradiţional, a privat în bună măsură familia de caracterul său de unitate culturală.
Influenţa marilor religii charismatice asupra structurii sociale a civilizaţiilor tradiţionale a avut două rezultate principale:noua concepţie despre Dumnezeu, om şi societate a determinat slăbirea şi distrugerea legăturilor naturale.
Am remarcat forţa de coeziune care există în grupurile religioase în care legăturile religioase se suprapun cu cele naturale.Această coeziune apare atât de complexă, încât factorii sociali şi religioşi par să alcătuiască împreună un amestec perfect.Toate funcţiile sociale, care servesc într-un fel sau altul integrării grupului, pot fi privite ca expresii de loialitate faţă de valori superioare şi în consecinţă capătă o semnificaţie semireligioasă.Grupul, familia, clanul sau tribul, luate ca unitate socială şi religioasă, sunt identice, dar sensul coeziunii sociale şi cel al coeziunii religioase diferă în fiecare caz.

Are si influente pozitive dar si negative.
Pozitiv ar fi ca manipuleaza porstimea si o tine sub control, negativ ca scade nivelul de toleranta.

Buna. iti propun un job. reprezentant/coordonator la giada rome sau ladys.daca te intereseaza,id-ul meu este ema_brumareanu@yahoo.com si iti pot da mai multe detalii.