Am si eu o întrebare, sunt la vârsta de 14 ani si vreau sa ies si eu afara cu prietenii, sa imi petrec copilăria si sa fiu fericit, dar părinții mei fiindca stau la distanta de vreo 11 km unde am eu prieteni si de unde sta si bunica mea nu ma lasa absolut deloc si ma face jignesc mereu făcându-mă "vagabond" ca aia nu sunt prieteni etc.
Eu le-am spus de vreo 3 ori ca o sa plec de acasă dacă nu ma lasa sa imi petrec copilăria cum fac si ceilalți copii, sa se bucure de ea, dar degeaba, ma ignora total...
Mereu plâng si cred ca am intrat într-o depresie sau ceva findca nu mai suport, tot ce fac este sa merg la școală si acasă...
Si mereu colegii/prietenii ma întreabă de ce nu ies afara și mereu găsesc motive.
Ce ziceți sa fac?

1. Cred că părinților tăi le e frică că ție ți se poate întâmpla ceva neprevăzut, mai mult decât le e frică că prietenii te vor schimba, "anturajul" cum ar vrea ei să spună.
2. Frica lor e normală și trebuie să îi înțelegi, dar e păcat că ei nu caută o soluție de mijloc. 11 kilometrii e o distanță destul de mare, iar 14 ani ai tăi e o vârstă cam mică... Nu te stresa din cauza asta și nu te mai gândi la depresie și alte căcaturi de genul. Tu mai mult vrei să-ți mulțumești prietenii și să pari ok în ochi lor, adică să te faci acceptat în cercul social, decât îți pasă de ieșitul afară cu adevărat. Și ce dacă prietenii întreabă și comentează sau poate chiar râd de tine? Nu ei îți dau să mănânci și nu ei vor fi lângă tine peste ani și ani, așa cum va fi familia. Poate ii vei și uita, dar acum tu tot ce vezi e pătrățelul tău cu "doar școală și acasă și prietenii or să râdă de mine și nu-mi trăiesc viața". Ia atitudine, băiete. Poți să fii cel mai tare bad ass și tip dur și interesant pentru toți, fără ca să ieși afară. Nu mai căuta să îi mulțumești pe ceilalți. Caută să fii tu mulțumit de tine însuți. Ține-te de școală că fără ea nu dau mulți doi bani pe tine, oricât de mulți bani ai avea, vei vedea că am dreptate. Cele mai valoroase sunt buna-creștere, adică manierele și respectul, cei 7 ani de acasă, a fi un gentleman, alături de cunoștințele pe care le posezi, imaginea pe care o ai. Nu te mai smiorcăi. Nu părinții sunt deplin vinovați, ci ăia 11 kilometrii și vârsta ta. Ai răbdare, mulțumește-te cu ce ai, încearcă să găsești frumosul în ce ai, ocupă-ți timpul cu ce-ți place și ce ai nevoie pentru dezvoltarea ta, și poate restricțiile vor cădea până acolo că vei fi stăpân pe viața ta. Dar mai ai răbdare. Totul necesită timp, știi? Iartă-mă dacă am fost prea aspru, dacă nu-i ce cauți, dar poate o să găsești în cuvintele mele ceea ce ai nevoie. Ia decizii calculate! Succes!