Are cineva o idee cum sa ies din starea asta?

Ma urasc, imi urasc viata, imi urasc corpul, urasc oamenii, urasc lumea, urasc totul.
Urasc ca am prieteni idioti, si ca am prieteni falsi, si ca am prieteni falsi si idioti. Unii mi se dau drept prieteni tocmai ca sa isi arate adevarata fata cand chiar am nevoie de ei. Optzeci la suta din prietenii pe care ii aveam au disparut.
Urasc si ca sunt singur de vreun an de zile. Urasc ca m-am despartit de fata pe care o iubeam. Am fost impreuna 2 ani. Si am inceput sa ne certam, rau de tot. Iar pe mine a inceput doar sa ma intereseze sa ma culc cu ea. Si ne-am despartit, dupa o mie de incercari pentru ca nu rezistam niciunul. Si m-am culcat cu o curva. Si nu regret.Dar urasc ca sunt singur.
Si plac pe cineva, si e misto, dar e mica. Si are toane. Si face pe scarba cand are chef. si nu voi fi cu ea. si o iubesc. si zilnic mor. si cand o vad inviu. si apoi mor.
Si nu voi mai avea niciodata pe cineva asa de complementar mie ca prima. Si mor.
Si iar vreau sa ma culc cu cineva, desi stiu ca nu e bine.
Si la scoala am jumatate de clasa inamici, un sfert care imi este indiferenta, si un sfert care sa zic ca ii pot numi amici. Dar nimeni care chiar sa arate ca ii pasa de mine. Am un coleg cu care fac glume jegoase, si mai am un slabanog animat cu care ma inteleg bine. Si mai am o groaza de invidiosi acolo.
Si cu familia ma cert mereu. Mama ma crede un copil.
Si urasc totul. Si vreau sa mor.

Are cineva o idee cum sa ies din starea asta?

Edit: si vreau sa ucid, vreau sa ucid pe toti, sa distrug, pe toti. si vreau sa mor si eu apoi. si totul sa fie negru.

E bine că te-ai trezit la realitate, pentru că nimic nu durează foarte mult.
Primul lucru pe care ar trebui să-l faci este să încerci să gândești pozitiv și să vezi că există o cale de rezolvare; mereu există.
Nu te urăști, pentru că altfel nu ai fi cerut "ajutor", sfaturi. Nu îți urăști viața, pentru că altfel nu ai fi ținut minte orice amănunt. Nu îți urăști corpul, decât dacă ai peste 150 de kilograme și freci menta toată ziua, ceea ce nu cred că este cazul. Nu urăști oamenii, altfel nu ai fi putut ajunge să iubești unul atât de mult. Dar te întrebi cum de ți se întâmplă lucrurile acestea chiar ție.
Dacă am vreo idee cum să ieși dintr-o stare ca aceasta? Posibil, dar știi, atunci când cineva este rănit, fizic sau psihic, și spui că știi cum este de fapt nu știi, pentru că doar acea persoană simte asta, este ceva personal, propriu.
Ok, ia-o cu încetul. Spui că ai prieteni idioți, falși. Nu poți renunța la ei când ei au renunțat deja la tine? Ba da, e foarte ușor. Încetează să te mai intereseze persoana lor mai mult decât a ta.
Ești singur de un an, și ce? Pe lângă familie și restul, și eu sunt singură de 15 ani. Ce e rău în asta? Ok, că nu știu ce vârstă ai, asta e partea a doua. Dar o să treacă iubirea aceea. Probabil că-ți vei aduce aminte de ea la 80 de ani și le vei spune asta nepoților. Serios, treci peste. Este ca și o rană care, deși nu mai e deschisă, nu încetezi să zici că te ustură și de doare încontinuare.
Apoi, placi pe cineva, dar e mică și are toane, și o și iubești, și argh. Cred că îți dai și tu seama singur că nu merită. Și probabil că te simți atras de ea dar știi că nu o poți avea.
Apoi, școala. Hmm, cu "inamici" tot trebuie să te obișnuiești. Vor exista mereu fel de fel de persoane care fie vor avea o simpatie pentru tine sau care nu. Dacă nu acorzi atenție au cum să te rănească? Crede-mă, nu au. Mai ales că nivelul lor nu este același ca și nivelul tău. Unii trebuie să urce la nivelul tău, ba chiar să devină superiori doar pentru că tu le dai ocazia. Cred că cel mai mult ar trebui să te intereseze notele și cum ești privit de profesori, viața la școală va fi mai ușoară dacă profesorii vor avea părere bună despre bine, știu din propria experiență.
Subiectul comun tuturor, familia. "Mama mă crede un copil", spuse el. Probabil pentru că-i dai motive. Gândește-te, familia mereu îți vrea binele; există și cazuri speciale, dar în general așa este. De ce nu îi poți spune mamei tale că tu nu consideri că ești un copil să că ar trebui să purtați o conversație tipică, normală? Nu cred că n-a trecut și ea pe la vârsta adolescenței, totuși.
K, știu că vorbesc de parcă aș fi eu în sine un adult or something, dar eu așa văd, din perspectiva mea. De ce crezi că totul se rezumă la "vreau să mor" și la "urăsc totul"? Pentru că atunci când nu găsești soluții te lași, îți dai drumul într-o groapă infinită. Crede-mă, nu este așa.