Care a fost momentul în care v-ați dat seama că Dumnezeu exista cu adevărat? Sau când ați realizat că Dumnezeu nu există?

La 20 de ani am crezut, de pe urma unor intimplari, regizate de El. La 27, intr-o seara cu luna plina, stind in rugaciune si privind la lumina lunii, am realizat ca vad dincolo de ea lumina necreata a lui Dumnezeu. De atunci El este uneori extrem de real pentru mine.

Depinde ce intelegem prin Dumnezeu? Pentru ca te asigur, ca difera de la persoana la persoana chiar daca multi ar parea ca il vad la fel.

In cazul meu, nu este vorba de realizat sau de dat seama, plecand de la perceptia persoanala, presupun ca... constientizant existenta in sine, faptul ca realizez asta, privind totul ca un unitar, m-a facut sa cred ca acesta ar trebui sa fie

Întrebarea ta nu are sens.

"V-ați dat seama" și "ați realizat" nu au ce cauta într-o propoziție în care e și "Dumnezeu exista" sau "Dumnezeu nu exista".

Intrebarea asta are locul in alta categorie.

Am realizat de mult că nu există, mi-a luat doar mult timp să accept. S-a întâmplat în adolescență, când am realizat doua chestii:
- religia nu diferea cu nimic de alte sisteme de credințe cu excepția faptului că eu credeam în acea versiune a unor povești antice menite să explice lumea înconjurătoare
- fanatismul și ignoranța merg mâna în mâna, cu cât trăiești cu impresia că știi totul și ai adevărul suprem la degetul, cu atât ești mai dispus să faci lucruri macrabre în numele respectivei credințe
În adolescență pendulam între teism și ateism, teismul avea argumente emoționale, mă simțeam bine știind că există un zeu care îmi vrea binele și protejează, dar cinicul din îmi spunea că credința asta e culminarea absurdului și grandomaniei.
Acu sunt ateu agnostic cu concepții panteiste. Consider că Dumnezeu există, ca concept filosofic menit să definească realitatea pe care încă nu o putem defini în totalitate.

Cand am inceput sa inteleg filozofie, sisteme filozofice comparate si cand am studiat care este structura epistemica si metafizica a unei realitati in care nu exista niciun fel de divinitate.
Una peste alta o astfel de realitate nu are niciun sens.

"Care a fost momentul în care v-ați dat seama că Dumnezeu exista cu adevărat?" dupa ce am citit Biblia am stat asa un pic si am privit in jurul meu atunci pe umarul meu stang s-a asezat o molie mare cat palma.

Nu mai stiu cand anume in timp s-a intamplat, dar cu siguranta a fost atunci cand am inceput sa gandesc logic si sa-mi dau seama cat de ridicola, cat de lipsita de sens e toata vrajeala asta cu religia.

În profunzimile minții mele am simțit mereu că nu există, dar până pe la vreo 18 ani am încercat să mă mint pe mine însumi că ar exista un dumnezeu. Am făcut asta pentru că mă temeam de necunoscut, mă temeam de moartea mea și a celor dragi, îmi era frică să sufăr și speram că există un dumnezeu care să mă ajute să trec peste toate acestea.
O dată ce am început să practic meditația și introspecția și am început să mă cunosc pe mine însumi am scăpat de toate aceste frici. Cu ajutorul filosofiei zen și a celei buddhiste am ajuns să înțeleg ce înseamnă moartea, ce înseamnă suferința și să le accept. Durerea e provocată de faptul că încercăm mereu să ne luptăm, să înnotăm împotriva curentului. Atunci apare zbaterea și frământarea interioară. Când ești calm ca un pârâu liniștit nimic nu te poate vătăma, nimic nu te poate influența sau manipula. Printre toate aceste realizări a venit și cea finală, cea de care, în adâncul meu, mă temeam cel mai mult, și anume că dumnezeu nu există.
Dacă privești lumea din jurul tău o să observi că nimic nu e veșnic, nimic nu e atotputernic, nimic nu e atotștiutor și totuși, totul se transformă, există o mișcare ciclică de la materie la energie și la materie iar. Noi am fost praf de stele o dată, am fost hidrogen și oxigen care s-au contopit datorită uriașei energii degajată de explozia unei stele și vom fi aceste lucruri încă o dată și încă o dată, așa cum și universul a pornit dintr-un punct, se extinde și se va contracta pentru a reveni la punctul primordial pentru a lua-o de la capăt. La fel e și cu viața, evoluăm pentru a involua și a evolua iar, ne ridicăm pentru a cădea și a ne ridica mai puternici, totul e ciclic, fiecare început e un sfârșit și fiecare sfârșit e un nou început.
Până și mințile noastre se supun unei mișcări ciclice, societăți tribale la început, democrație în antichitate, decăderea imperiului roman și primitivism și democrație și civilizație iar.
La fel e și cu religiile, acestea fiind doar produse ale minților noastre. Când primitivismul se manifestă mai puternic religia capătă amploare oamenii temându-se de necunoscut, neavând mijloacele moderne de cunoaștere a universului e clar că erau multe lucruri pe care le atribuiau lui dumnezeu, dar o dată cu creșterea inteligenței și implicit a civilizației, o dată cu organizarea politică și teritorială clară, o dată cu diminuarea numărului de războaie religia pierde teren în fața științei, dar sunt sigur că și această civilizație va decădea, oamenii vor deveni din nou primitivi și barbari și religioși doar pentru a o lua de la capăt încă o dată.

Mi-am dat seama că Dumnezeu chiar este viu pe la 12 ani, atunci a fost revoluția vieții mele.

Dar tu?

Nimicuri 0 pis

Dumnezeu există. Pentru că: dacă nu ar exista, atunci cum s-a creeat lumea? Nu există magie, pentru a se putea creea singură!

Pe la 17 ani mi.am dat seama ca nu exista cand eram elev la Seminar