Exista dovezi concludente cu privire la existenta lui Iisus Hristos, din punct de vedere istoric?

Sigur ca exista. Exista scriitori necrestini cunoscuti care Il mentioneaza pe Isus inclusiv Josephus, care Il mentioneaza pe Isus intr-un interval de 150 de ani de la moartea Lui.Mai sunt Celsius, Tacit, Talmudul ebraic-pot fi considerate surse necrestine.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Sigur ca da Josephus dupa 150 de ani si cu tine dupa 2000 de ani. Vreun contemporan cu el nu stii? Daca imi spui cum o chema pe stra-stra bunica ta dupa mamă si tată te cred.

Răspunde

Raportează

Evaluează

In aceeasi perioada de 150 de ani, exista noua surse necrestine care il mentioneaza pe Tiberiu Cezar, imparatul roman din timpul lui Isus.Asadar,fara a lua in considerare si toate sursele crestine, Isus este mentionat de o sursa mai mult decat imparatul roman. Daca punem la socoteala si sursele crestine, autorii care Il mentioneaza pe Tiberiu cu un scor de 43 la 10. Ia zi-mi de ce te intereseaza cum o chema pe stra-stra-bunica mea? EVA.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Vroiam sa-ti demonstrez ca nu stii nici macar numele stra-strabunici si tu bagi mana in foc ca acum 2000 mii de ani niste frecatori de menta, a plecat in lume cu minciuni gogonate despre Isus.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Exista marturii scrise a unor martori oculari despre Domnul Isus si minunile facute de El. Ucenicii care dupa ce au vazut ca Isus a inviat din morti, au preferat sa moara pentru credinta lor, deoarece erau siguri ca Duhul Celui care L-a inviat pe Isus il vor invia si pe ei!

Răspunde

Raportează

Evaluează

Da-mi exemplu de un singur ucenic care a lasat ceva scris, tot ce s-a scris in biblie de ei sunt de autorii bibliei care au fost departe de evenimente si ca distanta si ca timp.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Cel mai timpuriu manuscris cert este un fragment din Ioan cunoscut sub numele de John Rilands. Cercetatorii il dateaza intre 117-138-ceea ce dovedeste ca Evanghelia fusese copiata si se raspandise deja destul de mult.
Mai timpuriu chiar sunt 9 fragmente datate intre 50-70 care au fost gasite impreuna cu Sulurile de la Marea Moarta.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Ti-am zis un ucenic, contemporan cu el, unu' din gasca lui, mai tu stii romaneste, vrei sa-ti desenez? Ce boala aveti toti indoctrinatii sa bateti campul pe linga problema in sine, dar absolut toti.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Deseneaza-mi sa vad daca esti talentat.Ioan nu se multumeste sa redea faptele vietii Domnului Isus, ci presara in relatarea sa multe discursuri si reflectii mature, caracteristice unui apostol care L-a insotit pe Hristos, inca din anii adolescentei sale in Galileea continuand partasia sa cu Hristos pana la adanci batraneti, in provincia Asia. Evanghelia sa contine cel mai binecunoscut verset din Noul Testament, ceea ce Martin Luther a numit ''esenta Evangheliei''Ioan 3:16.
Mai vrei exemple: Si Luca si Matei si Marcu... Talmudul evreiesc, care ADMITE ca Isus a facut lucruri neobisnuite (si spune ca Isus a practicat vrajitoria) Ei nu contesta minunile facute de Isus, ci cauta o explicatie pentru ele.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Calendarul folosit în multe părţi ale lumii are ca punct de referinţă anul în care se crede că s-a născut Isus.

din moment ce crestinismul sa impus economic e logic ca multe tarii au acceptat anul crestinilor
Circa două miliarde de oameni, adică aproape o treime din populaţia globului, se declară creştini.
si restul de 5 miliarde non -crestini
Islamul, care are peste un miliard de credincioşi în întreaga lume, susţine că Isus este „un profet mai mare decât Avraam, Noe sau Moise".
mohamed trebia sal includa pe isus in coran din moment ce mohamed se vrea ultimul profet a inclus si alti profeti

nici o dovada nu-i in cea ce ai scris, o dovada clara, directa cu dovezi stiintifice

Răspunde

Raportează

Evaluează

Isus Cristos: Dovezi ale existenţei lui pe pământ
CREDEŢI că Albert Einstein a existat în realitate? Nu veţi ezita, probabil, să spuneţi că da. De ce? Deşi majoritatea oamenilor nu l-au cunoscut personal, relatările demne de încredere despre realizările sale dovedesc că el a existat cu adevărat. Influenţa existenţei sale se face simţită în aplicaţiile ştiinţifice ale descoperirilor lui. De exemplu, mulţi folosesc energia electrică obţinută din energia nucleară, la baza căreia stă celebra ecuaţie a lui Einstein E=mc2 (energia este egală cu masa înmulţită cu viteza luminii la pătrat).
Acelaşi raţionament este valabil şi cu privire la Isus Cristos, considerat omul care a exercitat cea mai mare influenţă asupra istoriei omenirii. Ceea ce s-a scris despre el şi dovezile vizibile ale influenţei sale dovedesc în mod incontestabil că Isus Cristos a fost un personaj real. Oricât de fascinantă poate părea recenta descoperire a inscripţiei despre Iacov menţionată în articolul precedent, istoricitatea lui Isus nu depinde de acest obiect sau de vreun altul. În realitate, putem găsi dovezi ale existenţei lui Isus în relatările istoricilor laici şi ale continuatorilor săi.
Mărturia istoricilor
Să analizăm, de exemplu, mărturia lui Josephus Flavius, istoric evreu din secolul I, care a fost fariseu. El a făcut referire la Isus Cristos în cartea Antichităţi iudaice. Deşi unii pun la îndoială autenticitatea primei referiri, unde Josephus îl numeşte pe Isus Mesia, profesorul Louis Feldman de la Universitatea Yeshiva spune că foarte puţini pun la îndoială veridicitatea celei de-a doua referiri la Isus. Aici Josephus spune: „[Marele Preot Ananus] a convocat sinedriul la judecată şi l-a adus în faţa lui pe fratele lui Isus, denumit Hristos (el se chema Iacob)" (Antichităţi iudaice, XX, 9, 1). Într-adevăr, un fariseu, membru al sectei ai cărei adepţi erau în mare număr duşmani declaraţi ai lui Isus, a recunoscut existenţa lui ‘Iacob, fratele lui Isus’.
Influenţa existenţei lui Isus s-a făcut simţită în activităţile continuatorilor săi. Când apostolul Pavel a fost întemniţat la Roma în jurul anului 59 e.n., bărbaţii proeminenţi ai iudeilor i-au spus: „În ce priveşte această sectă, ştim că pretutindeni se vorbeşte împotriva ei" (Faptele 28:17–22). Ei i-au numit pe discipolii lui Isus „această sectă". Dacă pretutindeni se vorbea împotriva lor, nu-i aşa că şi istoricii laici trebuie să-i fi menţionat în scrierile lor?
Tacit, care s-a născut în jurul anului 55 e.n. şi care este considerat unul dintre cei mai de seamă istorici ai lumii, i-a menţionat pe creştini în Analele sale. În relatarea care spune că Nero i-a acuzat pe creştini de incendierea Romei în 64 e.n., el a scris: „Nero a învinuit şi a supus la cele mai cumplite torturi o clasă de oameni urâţi de toţi din cauza nelegiuirilor lor, pe care vulgul îi numea creştini. Întemeietorul numelui lor, Christus, sub domnia lui Tiberius, fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontius Pilatus". Detaliile din această relatare coincid cu informaţiile despre Isus prezentat în Biblie.
Un alt scriitor care a vorbit despre continuatorii lui Isus este Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei. În jurul anului 111 e.n., el i-a scris împăratului Traian cerându-i sfatul în legătură cu felul în care să-i trateze pe creştini. Potrivit celor scrise de Pliniu cel Tânăr, cei acuzaţi în mod fals că ar fi fost creştini erau dispuşi să repete invocările adresate zeilor şi să se închine în faţa statuii lui Traian pentru a dovedi că nu erau creştini. În continuare el a declarat: „Se spune că nu există nici un mod de a-i constrânge pe cei care sunt cu adevărat creştini să facă vreunul dintre aceste lucruri". Aceasta atestă realitatea existenţei lui Cristos, ai cărui continuatori erau dispuşi să-şi dea chiar viaţa pentru credinţa în el.
După ce prezintă pe scurt referirile la Isus Cristos şi la continuatorii săi făcute de istoricii din secolele I şi II, The Encyclopædia Britannica (ediţia din 2002) conchide: „Aceste relatări independente dovedesc că, în timpurile antice, nici chiar cei ce se opuneau creştinismului nu s-au îndoit vreodată de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, din motive neîntemeiate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea".
Mărturia continuatorilor lui Isus
„Noul Testament ne oferă aproape toate dovezile pentru a face o reconstituire istorică a vieţii şi a destinului lui Isus şi pentru a înţelege primele interpretări creştine ale rolului acestuia", se spune în The Encyclopedia Americana. Probabil că scepticii nu acceptă Biblia ca dovadă a existenţei lui Isus. Cu toate acestea, două serii de dovezi bazate pe relatările din Scripturi ne ajută într-un mod deosebit să demonstrăm că Isus a existat într-adevăr pe pământ.
Aşa cum am putut observa, marile teorii emise de Einstein sunt mărturii că el a existat cu adevărat. În mod asemănător, învăţăturile lui Isus dovedesc realitatea existenţei sale. Să ne gândim, de exemplu, la Predica de pe munte, un celebru discurs al lui Isus (Matei, capitolele 5–7). Apostolul Matei a arătat ce impact a avut această predică asupra oamenilor: „Mulţimile erau uluite de modul său de predare; căci el le preda ca o persoană care are autoritate" (Matei 7:28, 29). Iată ce remarcă a făcut profesorul Hans Dieter Betz referitor la efectul pe care l-a avut această predică de-a lungul secolelor: „Influenţa exercitată de Predica de pe munte depăşeşte cu mult graniţele iudaismului şi ale creştinismului sau chiar graniţele culturii occidentale". El a adăugat că această predică exercită „o atracţie unică şi universală".
Să reflectăm la următoarele cuvinte pline de înţelepciune, concise şi practice, din Predica de pe munte: „Cui îţi dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt"; „să aveţi mare grijă să nu vă practicaţi dreptatea în faţa oamenilor"; „nu vă îngrijoraţi niciodată în legătură cu ziua de mâine, căci ziua de mâine va avea propriile ei îngrijorări"; „nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor"; „continuaţi să cereţi, şi vi se va da"; „tot ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel"; „intraţi pe poarta cea strâmtă"; „după roadele lor îi veţi recunoaşte"; „orice pom bun produce rod excelent". — Matei 5:39; 6:1, 34; 7:6, 7, 12, 13, 16, 17.
Fără îndoială că aţi mai auzit unele dintre aceste expresii sau cel puţin ideea conţinută în ele. Probabil că ele au devenit proverbiale în limba voastră. Toate au fost preluate din Predica de pe munte. Influenţa pe care o are această predică asupra multor popoare şi culturi este o dovadă elocventă a existenţei „marelui învăţător".
Să presupunem însă că cineva ar fi inventat un personaj cu numele Isus Cristos. Să ne imaginăm că această persoană a fost suficient de inteligentă ca să născocească învăţăturile atribuite lui Isus în Biblie. Nu l-ar fi prezentat ea oare pe Isus şi învăţăturile sale într-un mod care să fie acceptat de oameni în general? Dar iată ce remarcă a făcut apostolul Pavel: „Iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune; dar noi îl predicăm pe Cristos ţintuit pe stâlp, care pentru iudei este un motiv de poticnire, iar pentru naţiuni o nebunie" (1 Corinteni 1:22, 23). Vestea despre Cristos ţintuit pe stâlp nu era atrăgătoare nici pentru iudei, nici pentru naţiuni. Totuşi acesta a fost Cristosul pe care l-au proclamat creştinii din secolul I. De ce? Singura explicaţie plauzibilă ar fi aceea că scriitorii Scripturilor greceşti creştine au consemnat adevărul despre viaţa şi moartea lui Isus.
O altă serie de dovezi care sprijină istoricitatea lui Isus poate fi găsită în lucrarea neobosită a continuatorilor săi de predicare a învăţăturilor sale. La numai circa 30 de ani de la data când Isus şi-a început ministerul, Pavel a putut spune că vestea bună „a fost predicată în toată creaţia de sub cer" (Coloseni 1:23). Într-adevăr, în ciuda opoziţiilor, învăţăturile lui Isus au fost răspândite pretutindeni în lumea antică. Pavel, el însuşi persecutat pentru că era creştin, a scris: „Dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, predicarea noastră este cu certitudine zadarnică şi credinţa noastră este zadarnică" (1 Corinteni 15:12–17). Dacă predicarea despre un Cristos care nu fusese înviat ar fi zadarnică, atunci predicarea despre un Cristos care nu a existat niciodată ar fi ceva complet lipsit de sens. Aşa cum am putut vedea din faptele prezentate de Pliniu cel Tânăr, creştinii din secolul I erau dispuşi să moară pentru credinţa lor în Cristos Isus. Ei şi-au riscat viaţa pentru Cristos deoarece el a fost o persoană reală; el a existat pe pământ, aşa cum arată relatările din evanghelii.
Dovezile sunt sub ochii noştri
Credinţa în învierea lui Isus Cristos era o condiţie necesară pentru a putea lua parte la lucrarea creştină de predicare. Şi voi îl puteţi vedea cu ochii minţii pe înviatul Isus dacă veţi observa personal influenţa puternică pe care o exercită el în prezent.
Chiar înainte de a fi ţintuit pe stâlp, Isus a rostit o profeţie importantă cu privire la prezenţa sa în viitor. De asemenea, el a arătat că avea să fie înviat şi să stea la dreapta lui Dumnezeu aşteptând timpul când urma să ia măsuri împotriva duşmanilor săi (Psalmul 110:1; Ioan 6:62; Faptele 2:34, 35; Romani 8:34). După aceea, el avea să treacă la acţiune şi să-i alunge pe Satan şi pe demonii lui din ceruri. — Revelaţia 12:7–9.
Când trebuiau să se întâmple toate acestea? Isus le-a spus discipolilor săi care avea să fie ‘semnul prezenţei sale şi al încheierii sistemului de lucruri’. Semnul prezenţei sale invizibile includea mari războaie, lipsuri de alimente, cutremure de pământ, apariţia profeţilor falşi, înmulţirea nelegiuirii şi mari epidemii. Era de aşteptat ca aceste evenimente catastrofale să se întâmple, deoarece alungarea lui Satan Diavolul din ceruri avea să însemne „vai de pământ". Diavolul a coborât în vecinătatea pământului „cuprins de o furie mare, ştiind că nu are decât o perioadă scurtă de timp". Acest semn mai include predicarea veştii bune a Regatului „pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile". — Matei 24:3–14; Revelaţia 12:12; Luca 21:7–19.
Asemenea pieselor unui joc de puzzle care se îmbină perfect, lucrurile profeţite de Isus s-au împlinit întocmai. De la izbucnirea primului război mondial în 1914, avem sub ochii noştri dovada compozită a prezenţei invizibile a lui Isus Cristos. El domneşte ca rege al Regatului lui Dumnezeu şi exercită o influenţă extraordinară. Faptul că ţineţi în mâini această revistă este o dovadă că lucrarea de predicare a Regatului este în curs de desfăşurare.
„DOVEZI ale existenţei lui Isus gravate în piatră." Aceste cuvinte au apărut pe coperta publicaţiei Biblical Archaeology Review (noiembrie/decembrie 2002). Tot aici era prezentat şi un osuar din piatră-de-var găsit în Israel. Osuarele au fost folosite pe scară largă de evrei în scurta perioadă cuprinsă între secolul I î.e.n. şi secolul I e.n., anul 70. Însă o particularitate a acestui osuar este o inscripţie în arameică de pe o parte laterală. Erudiţii au confirmat că această inscripţie spune: „Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Isus".
Potrivit Bibliei, Isus din Nazaret a avut un frate pe nume Iacov, cunoscut ca fiu al lui Iosif, soţul Mariei. Când Isus Cristos a predicat în oraşul său natal, oamenii se întrebau uluiţi: „Nu este acesta fiul tâmplarului? Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile lui, nu sunt toate cu noi?" — Matei 13:54–56; Luca 4:22; Ioan 6:42.
Într-adevăr, inscripţia de pe osuar concordă cu această descriere a lui Isus din Nazaret. Dacă acel Iacov menţionat în inscripţie a fost fratele vitreg al lui Isus Cristos, atunci aceasta ar fi „cea mai veche dovadă arheologică extrabiblică a existenţei lui Isus", susţine André Lemaire, specialist în cercetarea inscripţiilor antice şi autorul articolului apărut în revista Biblical Archaeology Review, amintită mai sus. Hershel Shanks, editorul revistei, spune despre osuar că este „un lucru palpabil şi vizibil care ne poartă până pe vremea celui mai important om care a existat vreodată pe pământ".
Totuşi, toate cele trei nume care pot fi citite pe inscripţia de pe osuar erau foarte răspândite în secolul I. Prin urmare, este posibil ca pe lângă familia lui Isus Cristos să mai fi existat şi alte familii care să aibă un Iacov, un Iosif şi un Isus. Lemaire face următoarea estimare: „Pe parcursul celor două generaţii dinainte de anul 70 e.n., în Ierusalim au existat, probabil, în jur de 20 de oameni despre care se putea spune că erau «Iacov/Iacob, fiul lui Iosif şi fratele lui Isus»". Cu toate acestea, el este de părere că probabilitatea ca acel Iacov menţionat în inscripţie să fie fratele vitreg al lui Isus Cristos este de 90%.
Însă mai este un motiv pentru care unii cred că acel Iacov a fost fratele vitreg al lui Isus Cristos. Deşi era ceva obişnuit ca în astfel de inscripţii să fie amintit numele tatălui celui decedat, foarte rar se întâmpla să fie menţionat numele unui frate al defunctului. Aşadar, unii erudiţi consideră că acest Isus trebuie să fi fost o persoană foarte importantă, motiv pentru care cred că e vorba chiar de Isus Cristos, întemeietorul creştinismului.
Este acest osuar autentic?
Ce este un osuar? Este un fel de cutie în care sunt puse osemintele unei persoane decedate, după ce corpul din grota mortuară s-a descompus. Multe osuare din mormintele din jurul Ierusalimului au fost furate de jefuitori. Cel care poartă inscripţia despre Iacov provine de pe piaţa de antichităţi, nu dintr-un sit arheologic oficial. Se spune că proprietarul lui l-ar fi cumpărat cu câteva sute de dolari în anii ’70. Aşadar, originea acestui osuar este învăluită în mister. „Dacă nu poţi spune unde a fost găsit un artifact şi unde a fost el timp de aproape 2 000 de ani, nu poţi să faci legătura între acel obiect şi oamenii menţionaţi pe el", spune profesorul Bruce Chilton de la Bard College, New York.
Pentru a compensa lipsa unui fundament arheologic, André Lemaire a trimis osuarul la Departamentul de Cercetări Geologice din Israel. Acolo cercetătorii au verificat dacă piatra-de-var din care a fost făcut data din secolul I sau secolul al II-lea e.n. Ei au spus că „nu s-a găsit nici un indiciu că s-ar fi folosit vreo unealtă sau vreun instrument modern". Totuşi, bibliştii intervievaţi de The New York Times au exprimat părerea că „această dovadă indirectă care ne-ar putea conduce la Isus poate fi o dovadă puternică, însă rămâne totuşi o dovadă indirectă".
Potrivit unui comentariu din revista Time, „aproape nici o persoană instruită din zilele noastre nu pune la îndoială existenţa lui Isus".

Răspunde

Raportează

Evaluează

▪ "Circa două miliarde de oameni, adică aproape o treime din populaţia globului, se declară creştini."
Restul de 5 miliarde nu sunt crestini.
Dar asta nu are nicio relevanta cu intrebarea, ai un document oficial al autoritatilor din vremea respectiva sa pomeneasca de el, in afara de biblie?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Cateva dovezi le-am spus mai sus lui raymusic22tm si te rog sa te uiti si acolo. Apoi alte dovezi in aceasta privinta sunt:
Josephus îl menţionează, de asemenea, şi pe Iacob, fratele vitreg al lui Isus, care, conform Bibliei, nu a fost discipol de la început, dar a devenit mai tîrziu un proeminent bătrîn la Ierusalim (Ioan 7:3–5; Galateni 1:18, 19). Istoricul consemnează următoarele cu privire la arestarea lui Iacob: „Marele preot [Ananus] i-a convocat pe judecătorii Sanhedrinului şi a fost adus înaintea lor un bărbat numit Iacob, fratele lui Isus, numit Cristos, precum şi alţi cîţiva." Faptele acestea relatate de Josephus oferă o dovadă suplimentară a istoricităţii lui „Isus, numit Cristos".
Şi alţi scriitori de la începutul erei noastre menţionează evenimente raportate în Scripturile greceşti. Astfel, conform Evangheliilor, mulţi dintre contemporanii lui Isus au primit favorabil predicarea efectuată de el în Palestina. Dar executarea lui Isus, ordonată de către Pontius Pilat, i-a aruncat pe discipoli într-o profundă confuzie şi descurajare. Totuşi, la puţin timp după aceea, aceiaşi discipoli au umplut cu îndrăzneală Ierusalimul cu mesajul că Domnul lor înviase! În cîţiva ani numai, creştinismul s-a răspîndit de la un capăt la altul al Imperiului Roman. — Matei 4:25; 26:31; 27:24–26; Fapte 2:23, 24,  36; 5:28; 17:6.
Confirmarea acestor fapte ne-o face istoricul Tacitus, care nu agrea deloc creştinismul. La puţin timp după încheierea secolului I el relatează cruntele persecuţii la care Nero i-a supus pe creştini şi adaugă: „Numele acesta [de creştin] provine de la Cristos, care, sub Tiberiu, a fost condamnat la moarte de către procuratorul Pontius Pilat. Reprimată pentru moment, această oribilă superstiţie a pătruns din nou, nu numai în Iudeea, leagănul acestui rău, ci chiar şi în Roma."
În Fapte 18:2 scriitorul biblic consemnează că „[împăratul roman] Claudiu a ordonat tuturor evreilor să părăsească Roma, expulzare pe care a menţionat-o şi Suetoniu, un istoric roman din secolul al II-lea. Iată ce putem citi în cartea sa The Deified Claudius (Zeificatul Claudius): „El [Claudiu] i-a expulzat din Roma pe evrei, care provocau tulburări la instigaţia lui Crestus."Dacă aici Crestus se referă la Isus Cristos şi dacă la Roma se petrecea ceea ce se petrecuse deja în alte oraşe, atunci tulburările raportate de Suetoniu nu puteau fi puse pe seama lui Cristos (adică pe seama discipolilor săi). Ele erau mai degrabă manifestarea opoziţiei înverşunate a iudeilor faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.
La mijlocul secolului al II-lea, Justin Martirul scria despre moartea lui Isus: „Că aceste lucruri s-au petrecut în realitate, vă puteţi convinge citind Faptele lui Pontius Pilat."Conform afirmaţiilor lui Justin Martirul, aceste însemnări vorbeau şi despre miracolele efectuate de Isus, după cum mărturisesc cele scrise de el în continuare: „Că el a efectuat într-adevăr aceste lucruri este dovedit de Faptele lui Pontius Pilat."

Răspunde

Raportează

Evaluează

Desi toate relatarile despre eroi mistici sunt adevarate?
albert apare in istorie, isus nu apare in istorie deloc, nici macar martori oculari nu au scris nimic despre el

Răspunde

Raportează

Evaluează

"Cum putem crede în mod rezonabil că Isus Hristos a existat şi mai ales că a făcut minuni extraordinare, atunci când niciun istoric, niciun scriitor contemporan n-a vorbit de el, cu sau fără minuni?
Tacit, care a trăit între anul 54 şi 140, a cărui istorie abundă în detalii de mică importanţă, l-a ignorat pe Isus Hristos. Suetoniu (65-135), istoricul minuţios al doisprezece Cezari, l-a ignorat pe Isus Hristos. Quntilian, ilustrul orator, născut în timpul lui Claudius, l-a ignorat pe Isus Hristos; el a cărui carte „De l’Institution oratorie" (Despre oratorie), unul dintre cele mai frumoase monumente din literatura latină, a analizat toţi oratorii, avocaţii şi sofiştii-predicatori. Pliniu cel Bătrân, născut în timpul lui Tiberius, mort în timpul lui Titus, a fost un admirabil naturalist, îmbinând ştiinţa naturii cu povestiri ale faptelor celebre din timpul său şi el l-a ignorat pe Isus Hristos; şi nepotul său, Pliniu cel Tânăr, ale cărui nenumărate scrisori, vioaie şi instructive ca acelea ale Doamnei de Sévigne, acoperă totul, nu ştia nimic de Isus Hristos, chiar şi în scrisorile sale către Traian, unde pomeneşte creştinii ca pe o sectă desprinsă din Iudaism. Epictet, marele moralist, filozoful de analiza căruia nicio credinţă religioasă nu a scăpat, l-a ignorat pe Isus Hristos; el care s-a născut în Asia Mică, care a venit la Roma în timpul lui Nero şi a fost exilat în timpul lui Dominiţian, el ale cărui lucrări au fost păstrate de discipolul său Arrian. Pomponius Mela, care a scris în anul 43 (la zece ani după miracolele nemaipomenite din Vinerea Mare) marea si savanta sa lucrare „Descrierea Pământului", a scris geografia în maniera lui Strabon, adică a alăturat descrierii fiecărei ţări studiate de el principalele evenimente care s-au petrecut; şi este complet mut pe subiectul Isus Hristos, atunci când vorbeşte de Iudeea!
Şi Plutarh? S-a născut în anul 50, la Cheroneia, în plină Grecie, în această ţară unde Biserica afirmă că discipolii lui Mesia Isus s-au răspândit după Rusalii, că au propovăduit, că au înfăptuit minuni spectaculoase în urma cărora mulţimea se convertea; a murit în anul 120; a petrecut treizeci de ani la Roma, unde miracolele creştine au explodat extraordinar, până în mijlocul Colossemului, sub ochii mulţimilor, ne spun preoţii. Plutarh avea, ca şi istoric, o specialitate: scria biografia tuturor oamenilor celebrii, fără să neglijeze culegerea legendelor uimitoare, iar el n-a scris biografia lui Isus Hristos!
Şi Seneca? s-a născut la Cordoba, în anul 2 şi a murit la Roma, în anul 66, el a fost contemporan cu omul-dumnezeu; a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la curtea imperială; el a fost la Roma, între 51 şi 64, când s-a produs lunga luptă între minunile lui Simon Petru şi cele ale lui Simon de Gitta, luptă încheiată cu moartea tragică a celui din urmă, au zis papii infailibili. Acest Simon, şef al unei secte samaritene, se certase în Iudeea cu Petru şi s-au angajat apoi la o competiţie serioasă, pentru prestigiu. Petru reda vederea orbilor, dezumfla ciroticii, învia morţii, în numele lui Isus Hristos; Simon de Gitta opera în numele unui Duh Sfânt, pe care îl numea Pneuma Hagion, iar minunile sale nu erau o bagatelă, nicidecum, deşi de o altă factură: la porunca sa, statuile din locurile publice coborau de pe soclu şi jucau pe stradă; el a aruncat o seceră în aer şi aceasta a mers pe câmpul din apropiere şi a făcut singură munca a zece agricultori; într-o seară, când lipsea lumina dintr-o sală de conferinţe, Simon a chemat luna, aceasta a coborât reducându-şi dimensiunea, a intrat în sală şi s-a ţintuit la o oarecare distanţă de plafon, pentru a lumina participanţii tot timpul necesar. În sfârşit, în prezenţa curţii imperiale, senatorilor şi oamenilor, Simon de Gitta s-a ridicat în cer, într-un car de foc, apărut instant la cererea sa, dar Petru, la rândul său, l-a invocat pe Isus Hristos şi carul a dispărut, iar magicianul Simon a căzut de la o înălţime de sute de metri, rupându-şi picioarele în cădere; de ciudă, el s-a aruncat imediat de la o fereastră şi, de data aceasta, s-a sinucis. Toate acestea sunt convingeri religioase fundamentale... Ei bine, Seneca, care a scris mult, n-a zis nimic despre aceste minuni; este adevărat că, mai târziu, călugării au distrus şi au făcut să dispară tratatul său „Mişcarea Terrei", care a fost, fără îndoială, contrar ideilor dogmatice despre pământul plat şi imobil, cu un soare care se deplasează şi tratatul său „Despre Superstiţii", care, foarte probabil, dacă i-a menţionat pe creştini, nu îi trata cu suficient respect sau le expunea primele lor legende, diferite de evanghelii.
Şi Philon din Alexandria, un Platon al evreilor, care a trăit o sută de ani (s-a născut în anul 20 î.e.n. şi a murit în anul 80 e.n.), care a mers la Roma şi la Ierusalim, care a filozofat în stilul esenian convingător, care a scris o mulţime de lucrări, conţinând anumite teorii preluate apoi în şcolile teologice creştine; încă unul care l-a ignorat pe Isus Hristos, Petru, Ioan, Paul şi alţi apostoli!
Şi Flavius Josephus însuşi nu ştia nimic de predicile publice ale lui Mesia Isus, nu ştia nimic de miracolele sale, nimic de crucificarea sa publică; Josephus, istoricul evreu, care a relatat toţi Mesia nesemnificativi, care a scris cu lux de amănunte istoria rasei sale şi în special cea a iudeilor până la asediul Ierusalimului, la care a şi participat; născut la patru ani după drama din Golgota şi la treizeci şi unu de ani după marea revoltă a lui Iuda Galileanul, el a cunoscut iudeii creştini, dar pe creştinii de Petru, Pavel, nu!
Haideţi! plecând de la o examinare atentă, domnul Isus Hristos nu este decât un mit, iar adevărul fabricării legendei sale se întrevede, ca şi munca subterană şi latentă care a pus puţin câte puţin baza unei noi religii, venită la momentul potrivit pentru a înlocui vechiul păgânism greco-roman care se surpa. Necazul, care, prin mâna lui Titus, a lovit naţiunea iudaică, a împărţit acest popor împrăştiat de Cezari în două categorii: unii, inflexibili, încăpăţânaţi, au persistat în credinţa părinţilor lor; alţii, mai abili, s-au aplecat, tatonând şi disimulându-se la început, sub jugul cuceritorilor, câştigând în cele din urmă, în ziua în care Constantin a realizat că tronul imperial ar putea beneficia de noua religie.
Iudeo-creştinismul are prezentul; iudaismul încă mai speră să aibă viitorul. Ambele religii greşesc: după râsul prolific a lui Voltaire, gândirea liberă face să se retragă toate superstiţiile dezgustătoare sau ridicole; şi viitorul aparţine gândirii libere."

notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort - Franţa.

Adrian Copăcianu:
Având în vedere că urmează o mare sărbătoare religioasă – Paştele – şi, ca de obicei, vor fi prezentate pe post de adevăr invenţiile biblice despre crucificarea „dumnezeului întrupat într-un tâmplar ignorant", redau un fragment din concluzia la care a ajuns publicistul francez Leo Taxil, fragment care, cred eu, ar trebui să lumineze şi cele mai întunecate minţi religioase.

„Această legendă [creştină], fabricată cu îndrăzneală post factum, pretindeau că ar fi de o asemenea autenticitate încât era mai presus decât Comentariile lui Cezar, pentru că în istoria mitului lor amestecaseră câteva personaje reale ale epocii atribuite faptelor şi gesturilor pseudo-crucificatului. Dar tocmai ceea ce este stabilit de istoria romană şi de cea iudaică despre aceste personaje reale este chiar ceea ce dovedeşte fără dubii impostura fabricanţilor evangheliilor.

Să îl luăm, de exemplu, pe procuratorul Ponţiu Pilat (Pilat din Pont); adevărată sa istorie a fost scrisă de contemporanii săi, acţiunile sale au fost menţionate de istoricii vremii. Ştim că a fost cavaler roman, că şi-a preluat sarcina la Ierusalim ca al şaselea procurator şi succesor al lui Valerius Gratus, în al unsprezecelea an al domniei lui Tiberius (anul 25 al erei creştine) şi că, după şapte ani, cu o severitate nemiloasă şi chiar cu cruzime, a reprimat o revoltă religioasă care a izbucnit în Galileea; apoi, doi ani mai târziu, adică în anul care a urmat pretinsei crucificări a lui Isus, a avut loc o nouă revoltă foarte violentă, ale cărei detalii sunt cunoscute: pentru a construi un apeduct, el a pus mâna pe comoara Templului şi a fost acuzat de abuz de putere şi de deturnare de fonduri. După un timp, locuitorii din Samaria asupriţi de acest administrator lacom au depus plângere la guvernatorul Siriei, Lucius Vitellius, care era superiorul ierarhic a lui Ponţiu Pilat, simplu procurator, care nu avea şi n-a avut niciodată titlul de guvernator pe care Evanghelia i-l atribuie constant(1); reclamaţiile samaritenilor au fost admise de Vitellius, care a trimis un comisar din guvernul său, numit Marullus, să facă o anchetă la Ierusalim şi Pilat, care nu era deloc guvernatorul omnipotent imaginat de Evanghelie, a trebuit să răspundă în faţa comisarului delegat de şeful său Vitellius, singurul guvernator în acea ţară; raportul lui Marullus i-a fost defavorabil lui Pilat, astfel că procuratorul Iudeii a fost obligat să meargă la Roma pentru a se justifica în faţa lui Tiberius. Înainte de a ajunge în Italia (anul 37), Tiberius a murit şi Pilat i-a dat socoteală lui Caligula; destituit de împărat, el nu s-a mai întors la Ierusalim, unde a fost înlocuit de Marullus. Dacă marele proces al lui Isus Hristos a existat cu adevărat, cum de nu găsim nici cea mai vagă menţiune a istoricilor, care, vorbind despre Pilat, povestesc despre această neînsemnată afacere cu apeductul şi de cele două revolte, care nu au avut nicio urmare însemnată şi care nu au condus la formarea niciunei secte?

(1) Nu este decât o mică eroare de detaliu, spun apărătorii Evangheliei. Cu certitudine, nu, răspundem noi. Erori de acest gen nu pot fi comise în documente oficiale, mai ales atunci când ni se spune că evangheliştii, departe de a fi nişte ignoranţi capabili să confunde un procurator cu un guvernator, au primit, prin limbile de foc de la Rusalii, cea mai completă cunoaştere. Să presupunem că unul din contemporanii noştri publică o broşură anecdotică privind apărarea lui Belfort din timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, că se prezintă ca fiind unul dintre asediaţi şi prezintă el faptele necunoscute până atunci de public şi de fiecare dată când vorbeşte de colonelul Denfert–Rochereau, comandant în acel loc, îl numeşte: generalul Denfert–Rochereau. Această eroare grosolană despre gradul şefului militar Belfort nu este suficientă pentru a dovedi că documentul este apocrif şi că autorul broşurii nu este decât un mincinos neruşinat?

Cât despre Irod din patimile lui Isus, el figurează în legenda creştină printr-o gafă pe care un autor inspirat de un zeu al cunoaşterii şi adevărului nu ar fi putut-o comite. În primul rând, trei din cei patru evanghelişti ignoră total acest incident (care joacă un rol crucial în cadrul procesului) al dublei acuzări; Pilat l-a trimis să fie judecat de Irod, iar acesta din urmă l-a îmbrăcat într-o haină albă, ca pe un nebun şi l-a trimis înapoi la Pilat; Doar Luca cunoaşte acest incident capital (cap. 23, v. 6-12); Matei, Marcu şi Ioan nu suflă nici măcar un cuvânt, dar precizează în mod expres că Pilat, după ce l-a interogat pe Isus, l-a comparat cu Baraba, l-a biciuit şi l-a încoronat în bătaie de joc, l-a abandonat la iudei pentru a fi crucificat sub răspunderea lor. Această promenada de la Pilat la Irod este o invenţie personală a impostorului care a semnat Luca.

Însă, acest Luca este prins cu prins cu mâţa în sac, tocmai pentru faptul că l-a imaginat pe Irod în palatul său, înconjurat de gărzile sale, la Ierusalim. Într-adevăr, Irod cel Mare, care a fost regele Iudeii, Irod căruia Evanghelia îi atribuie faimosul masacru al celor douăzeci de mii de bebeluşi de sex masculin, din Bethleem, pentru a fi sigur de uciderea noului născut Mesia, Irod care, conform istoriei, a murit cu patru ani înainte de data atribuită naşterii lui Hristos, acest crud Irod a fost succedat de cei trei fii ai săi, care au împărţit între ei Palestina, cu permisiunea împăratului roman: Archelaus a devenit rege în Iudeea, Samaria şi Edom; Filip a devenit tetrarh peste Bataneea, Trachonitis şi Gaulanitis; Irod Antipas a devenit tetrarh în Galileea şi Pereea. Archelaus n-a domnit decât nouă ani; în urma numeroaselor reclamaţii care i-au fost aduse, Agustus l-a destituit, l-a exilat la Viena (unde a şi murit), i-a confiscat bunurile şi a ataşat statele sale guvernului roman din Siria; de atunci, în Iudeea a fost un procurator şi izraeliţii din Iudeea şi Samaria n-au mai avut rege, nici măcar unul străin de rasa lor. Filip, primul soţ al nepoatei sale Herodias, de care s-a despărţit pentru a o ceda fratelui său Antipas, a domnit treizeci şi şapte de ani ca tetrarh şi a murit fără a lăsa urmaşi; capitala tetrarhiei sale a fost „Césarée de Philippe", astăzi Banias, orăşel situat la izvoarele Iordanului; la moartea sa, Tiberius a anexat statele sale Siriei, aşa cum făcuse Agustus cu cele ale lui Archelaus. Irod Antipas a domnit ca tetrarh până la moartea lui Tiberius, iar apoi a fost deposedat de Caligula, care l-a exilat la Lion şi l-a înlocuit cu nepotul său Irod Agrippa, care a obţinut şi titlul de rege, deşi mai mult onorific, pentru toate vechile teritorii ale lui Irod cel Mare.

Aşadar, în vremea patimilor lui Hristos, nu a existat niciun Irod la Ierusalim; Tronul lui Irod cel Mare, care fusese ocupat de fiul său Archelaus, era gol de douăzeci şi şapte de ani; Irod Antipas, tetrarh al Galileii, avea palatul la Tiberias, nu la Ierusalim; noul Irod, respectiv Irod Agrippa, care, de asemenea, a fost tetrarh al Galileii, având şi titlul de rege al Iudeii, n-a revenit la palatul din Ierusalim al bunicului său Irod I şi al unchiului său Archelaus decât după patru ani de le pretinsa dramă din Golgota. Astfel că, sub nicio formă, Isus nu ar fi putut fi trimis de Pilat la vreun Irod.
În fine, cât despre cei doi mari preoţi Ana şi Caiafa, care joacă un rol important în legenda creştină, ei nu puteau figura sub nicio formă, având în vedere că primul era mort de mult timp iar al doilea n-a existat niciodată; ceea ce dovedeşte încă o dată că inventatorii celor patru evanghelii au fost străini de Ierusalim şi chiar ignoranţi în domeniul istoriei preoţilor iudei.

În primul rând şi ca de obicei, cei patru farsori sunt în dezacord: potrivit lui Matei, Mesia, imediat după arestarea din grădina Măslinilor, este condus direct la Caiafa şi de aici este trimis la Pilat. Matei îl ignoră cu desăvârşire pe marele preot Ana; potrivit lui Marcu, omul-dumnezeu arestat de gărzile Sinedriului este condus la marele preot, care, după ce l-a interogat şi l-a declarat blasfemator, l-a condamnat la moarte şi l-a dat pe mâinile lui Pilat. Marcu nu-l numeşte pe acest mare preot în niciun fel, nici Ana, nici Caiafa; potrivit lui Luca (cap. 3, v. 2), Ana şi Caiafa erau amândoi mari preoţi în acelaşi timp, deşi, indiferent de epocă, funcţia de mare preot la iudei n-a fost niciodată exercitată decât de o singură persoană, dar Luca, care comite această eroare când e vorba de propovăduirea lui Ioan Botezătorul, când e vorba de patima lui Hristos, nu spune decât de un singur mare preot căruia nu-i menţionează nici măcar numele; potrivit lui Ioan, Mesia este trambalat de soldaţii evrei din grădina Măslinilor la Ana, caracterizat de acest evanghelist nu ca mare preot, ci ca socru al marelui preot Caiafa; Ana l-a legat fedeleş şi l-a trimis la Caiafa, care nu l-a interogat, nu l-a condamnat, limitându-se pur şi simplu să-l reexpedieze la Pilat, iar acesta nu s-a spălat deloc pe mâini (această versiune apare doar la Matei), ci, din contră, l-a judecat „în tribunalul său la Gabbatha" şi l-a condamnat în final, de teamă să nu fie el însuşi reclamat la Tiberius Cezar.

Acum, să comparăm aceste patru legende contradictorii cu adevărul istoric, întrucât cronologia marilor preoţi ai Ierusalimului a fost păstrată de scriitorii contemporani ai primilor Cezari; istoricii, cel puţin, nu se contrazic între ei şi scrierile lor sunt bazate pe documentele oficiale din epoca lor. Ananus, care în traducerea Evangheliei a devenit Ana, a fost numit mare preot în anul care a urmat îndepărtării lui Archelaus şi înlocuirii regelui Iudeii de un procurator, adică în anul 7 al erei noastre; el era al nuăsprezecelea mare preot, începând de la Iuda Macabeu şi l-a succedat pe marele preot Isus, fiul lui Siah. Din anul 7 până în anul 18, funcţia de suveran pontif la evrei a fost exercitată succesiv de trei mari preoţi: Ismael, fiul lui Fabi; Eleazar, fiul lui Ananus (decedat); Simon, fiul lui Camith. În anul 19, a fost numit în această demnitate Iosif, din familia lui Jaddus, iar marele preot Iosif şi-a îndeplinit funcţia optsprezece ani, până la moartea sa (anul 36 e.n.), adică la trei ani după pretinsa crucificare a lui Hristos. El a fost succedat de Ionatan, din familia lui Ananus. Astfel, marele preot în funcţiune din timpul lui Pilat se numea Iosif, nu Caiafa şi nu a existat niciun Caiafa printre toţi marii preoţi, începând de la originea instituţiei până la al şaptezecişinouălea şi ultimul, Fanaias, fiul lui Samuel, care a fost martor la căderea Ierusalimului şi la distrugerea Templului.

Fără îndoială, în timpul lui Augustus şi al lui Tiberius, a existat vreunul care se autointitula Mesia; patriotismul evreiesc, mai ales în rândul maselor populare, nu admitea nici cucerirea romană, nici o regalitate exercitată de prinţii hasmoneeni din dinastia lui Irod, care erau străini de rasa lor, veniţi din Edom, o vastă regiune din Palestina meridională.
Au existat chiar mai mulţi aşa zişi Mesia, fiecare pretinzând că este trimis de Dumnezeu să elibereze naţiunea oprimată şi să dea poporului lui Israel supremaţia prezisă de profeţi. În al patrulea an de domnie a împăratului Claudius (la unsprezece ani după pretinsa moarte a lui Isus), Mesia Theudas a condus un număr mare din conaţionalii săi la o revoltă ce a fost suprimată de Cuspius Fadus.

Dar un Mesia şi mai important l-a precedat, galileean ca Isus, a fost uns şi a devenit astfel Cristos; acesta se numea Iuda şi insurecţia pe care a iniţiat-o a avut un mare impact şi a fost importantă; ea s-a produs la puţin timp după destituirea regelui evreu Archelaus, adică la şase ani după pretinsa naştere a lui Isus. Acest Iuda Galileeanul propovăduia noi opinii religioase, după spusele istoricilor; Flavius Josephus îl numeşte „un mare sofist" şi îl prezintă ca fiind fondatorul unei secte la fel de semnificativă ca cele ale fariseilor, saducheilor şi esenienilor; această răzvrătire a fost înăbuşită de Publius Sulpicius Quirinus, guvernator al Siriei, în numele lui Agustus; acelaşi Quirinius care prezidase marele recensământ al poporului evreu. Cu toate acestea, secta lui Iuda Galileeanul a supravieţuit ca şcoală secretă, păstrându-şi proprii conducători religioşi; sub conducerea lui Menahem, fiul fondatorului torturat la Ierusalim şi rudă a lui Eleazar, iudaiţii sau zeloţii exaltaţi au avut o activitate extraordinară începând cu anul 64, au cucerit Templul, cetatea Antonia, tot oraşul de sus şi castelul lui Irod, au făcut un mare carnagiu printre romani, l-au obligat pe Cestius Gallus, general al imperiului, să bată în retragere, dispersând armata sa, au organizat insurecţia în toată Palestina, şi-au masacrat conaţionalii cu opinii mai moderate. Toate acestea au dus în cele din urmă la intervenţia lui Vespasian cu şaizeci de mii de oameni. Restul se ştie: după un asediu de şapte luni, care a costa viaţa majorităţii populaţiei evreieşti, Ierusalimul a fost cucerit şi Templul incendiat.

Conducătorii asediaţilor au fost trei, reprezentând trei părţi distincte: Eleazar, discipolul lui Iuda Galileeanul, Ioan de Giscala şi Simon de Gerasa; Eleazar s-a sinucis pentru a nu cădea viu în mâinile inamicului; Ioan a murit într-o temniţă; Simon a fost păstrat pentru a împodobi marşul triumfal al învingătorului Titus şi, la scurt timp după aceea, a fost torturat în public la Roma. Toţi răsculaţii evrei care nu şi-au găsit moartea la căderea Ierusalimului au fost vânduţi ca sclavi şi dacă printre aceştia erau unii care se plângeau de această nouă condiţie, li se aplica tortura sclavilor, umilitoarea crucificare; pentru a-l umili şi mai mult pe Simon, l-au crucificat cu capul în jos.

În timpul îndelungatului asediu al cetăţii lui David, au fost discuţii foarte violente printre asediaţi; apoi, foametea a fost teribilă şi a provocat numeroase cazuri de alienare mintală. Se citează un om din popor, numit Isus, care umbla prin oraş şi le reproşa conducătorilor certurile dintre ei, exclamând: „Vai de voi! Vai de noi toţi! Vai de Ierusalim! Vai de mine!" În ziua când a rostit aceste strigăte sinistre, plimbându-se pe zidurile cetăţii, a fost ucis de una din pietrele lansate din catapultele asediatorilor; iudaiţii l-au proclamat profet şi martir.

Oare ne-am fi înşelat mult văzând originea creştinismului în secta lui Iuda Cristos Galileeanul, adversarul preoţimii iudaice şi al păgânismului greco-roman? Aceşti iudaiţi creştini sunt menţionaţi în epoca lui Nero, erau deja răspândiţi în diferite locuri în imperiu şi persecutaţi. După distrugerea Ierusalimului, supravieţuitorii acestuia sunt sclavi şi primii creştini ne sunt reprezentaţi ca fiind amestecaţi pretutindeni cu sclavii, făcând propagandă religioasă printre sclavi, adunându-se în secret în catacombe cu sclavii păgâni pe care-i converteau la ideile lor de emancipare. Ar fi oare lipsit de raţiune să presupunem că, ascunzându-se pentru propaganda lor, iudaiţii sunt cei care au inventat aceste întâlniri frăţeşti, din care, mai târziu, s-a făcut comuniunea euharistică şi din care, legende vagi şi contradictorii au luat naştere, amestecând şi denaturând amintirile lui Ioan şi Simion, ale lui Iuda şi Isus?

Nimic nu este mai caracteristic, într-adevăr, decât data la care creştinismul fixează prima persecuţie împotriva discipolilor lui Isus: anul 64, spun savanţii bisericii, când Nero a promulgat edictul său. Ei bine, acest an 64 este cu siguranţă cel în care Eleazar, rudă şi discipol a lui Iuda Galileeanul, a ridicat în Palestina stindardul revoltei contra puterii romane; atunci iudaiţii au masacrat 3.000 de soldaţi ai imperiului care se găseau în garnizoană la Ierusalim. Nu e de mirare că în prezenţa acestei revolte, a acestei rebeliuni sângeroase, Nero, nelimitându-se doar la a ordona represiunea în Iudeea şi în Galileea, a poruncit măsuri despotice contra tuturor evreilor răspândiţi în diverse locuri din imensul teritoriu supus proconsulilor săi; nu e de mirare că a pus să fie căutaţi în Italia membrii sectei iudaite, mai mult chiar decât pe ceilalţi israeliţi şi că a ordonat să fie supuşi torturii toţi cei care au putut fi descoperiţi la Roma, văzând în ei conspiratori. Persecuţia lui Nero se aplică deci neapărat discipolilor lui Cristos Iuda, cel care nu este un mit. Apoi, plecând de la epoca lui Vespasian şi a lui Titus, adică după căderea Ierusalimului, consecinţă a insurecţiei lui Eleazar, supravieţuitorii naţiunii evreieşti, dispersaţi prin tot imperiul, au fost în permanenţă suspectaţi şi este foarte probabil că, printre diversele secte, cea a iudaiţilor a fost cea mai vânată şi persecutată. N-am fi oare îndreptăţiţi să credem că, pentru a se disimula mai bine şi pentru a deruta suspiciunile, şefii acestei secte au putut să mascheze legătura lor cu Iuda Galileeanul, fabricând toate aceste legende diverse, din care preoţii au scos ulterior elementele evangheliilor?

Evident, aceasta nu e decât o ipoteză şi nu are alta valoare; dar este imposibil să nu se constate că, dacă începând din această epocă câţiva autori vorbesc de creştini (christiani) care s-ar putea foarte bine să fi fost iudaiţi, dimpotrivă, nici un istoric nu cunoaşte pe Isus Cristos din evanghelie şi nici cortegiul său de miracole, care nu puteau trece neobservate. Iată pentru ce suntem tentaţi să ne gândim că unii preoţi au visat încă din secolul al doilea să-şi tragă partea din aceste legende, pe vremea aceea doar în stadiu de embrion şi au întrevăzut posibilitatea creării unui cult nou, atunci când păgânismul nu mai avea credincioşi, când se satirizau în mod public Jupiter şi zeii din Olimp – nemuritoarele satire ale lui Lucien de Samosate, care a trăit în epocă, vin să ateste cele afirmate.

Da, o sectă creştină ar fi putut lua naştere în aceste circumstanţe, s-ar fi putut răspândi, fără ca existenţa şi propagarea sa să necesite realitatea lui Isus Cristos şi martirii acestei idei religioase supuşi torturii sub Domiţian, Traian şi alţii, nu dovedesc nimic în acest sens, absolut nimic, aşa cum nici miile de martiri care fac sacrificiul suprem, chiar şi în zilele noastre încă, sub roţile carului lui Djaggernaut nu dovedesc existenţa reală a lui Budha şi a încarnărilor sale."

Notă: Fragmentul este din lucrarea "Viaţa lui Isus", de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la editura P. Fort - Franţa. Din ce ştiu eu, publicarea citatului nu încalcă dreptul de autor, întrucât au trecut mai mult de 70 de ani de la moartea autorului şi, în consecinţă, dreptul de autor a expirat.

Tutuianu Laurentiu:
Imi puteti spune de ce se precizeaza anul 3760 inaintea erei noastre ca anul creeari cuplului primordial? Tin sa mentionez ca am citit o parte din biblie si nu am gasit acest amanunt nu am citit-o pe toata deoarece e plictisitoare si plina de blasfemi, am citit si carte lui Pavel Corut "cumplita ratacire" si nu am gasit o explicatie pentru care autorul precizeaza acest an. Sunt convis in ceea ce priveste falsitatea religiilor dar am incercat sa conving un religios de acest fapt si cand i-am spus ca biblia plaseaza facerea in anul 3760 inaintea erei noastre nu am stiut sa argumentez cand m-a intrebat de unde stiu eu sustinand ca facerea este mult mai veche de acest an.

Pavel Corut:
Dragă tinere Tutuianu, anul 3760 î.e.n, ca an al genezei biblice, apare în calendarul ebraic de la "facerea Lumii" și pe clădirile judeo-creștine.De exemplu, dacă mergi la Putna, vei vedea că pe ea scrie că a fost construită în anul 4258 de la facerea Lumii.Cam toate catedralele catolice feudale au mențiuni similare.Succes în combaterea misticismului de orice fel!
Suciu Ioan Emanuel:
In privinta "dezintoxicarii" populatiei de astfel de mituri, as vrea sa spun ca, pentru multi adulti, acest lucru este aproape imposibil.Deoarece, de mici copii,au fost invatati despre crestinism, acest lucru le-a fost imprimat in subconstient. Totusi un lucru foarte benefic este faptul ca majoritatea adolescentilor, daca nu cred in aceste mituri, cel putin incep sa se indoiasca de veridicitatea lor. Spre exemplu, fiind în clasa a noua, am 31 de colegi iar dintre acestia vreo 10 chiar nu cred ce se spune in biblie si in "invataturile" lui Iisus Hristos.Acesta, desigur, deranjand-o nespus pe profesoara de religie care a avertizat ca cine nu crede cu tarie in ortodoxie va avea foarte multe necazuri toata viata. Probabil ca se imtampla acest lucru din cauză ca generatiile noi intotdeauna sunt ceva mai inteligente si mai inzestrate decat cele de dinainte(cel putin asa cred eu).In plus, ma gandesc si la faptul ca s-ar putea recunoaste contactul cu extraterestrii si acest lucru ar putea fi foarte bun, deoarece ei fiind mai avansati decat noi vom avea de invatat(am auzit de la domnul Emil Strainu intr-o aparitie la OTV ca Vaticanul chiar a desemnat un grup care sa crestineze posibilele civilizatii extraterestre ceea ce mi se pare foarte naiv).

In concluzie, eu cred ca amprenta crestinismului va fi foarte slaba peste 50-60 de ani, atunci cand majoritatea populatiei tarilor avansate tehnologic va fi libera cugetatoare sau atee.

NOTA moderatorului Pavel Coruț
Bigota profesoară de religie ar trebui să se întrebe de ce aproape 90% dintre cetățenii români declarați judeo-creștini ortodocși au necazuri mult mai mari decât în perioada socialistă,cum ar fi șomaj,sărăcie,disperare, boli, nesiguranță economică și fizică etc..De ce zeii biblici, invocați atât de insistent după 1990, n-au prevenit jefuirea națiunii,deculturalizarea,scăderea gradului de moralitate,creșterea infracționalității și altor rele?
Intr-adevăr,națiunile mai bogate și mai culte sunt mai puțin religioase. Fabricanții religiei judeo-creștine ortodoxe, grecii, sunt liberi cugetători și comuniști într-o proporție foarte ridicată.Ei nu s-au sfiit să impoziteze veniturile bisericești cu 20%,nici să creeze tot soiul de obiecte pretins divine,pe care să le folosească pentru estorcarea inculților[moaște, brâul"maicii Domnului", icoane "făcătoare de minuni" etc.
CRIMELE ORTODOXIEI

Refrenul pe care mereu il spun ortodocsii este ca ei n-au facut crime ca ale catolicilor, n-au avut Inchizitie, Cruciade, Conquista, Re-Conquista, arderi de vrajitoare, au suferit enorm la inceputurile crestinismului, n-au propovaduit prostii si au indrumat umanitatea catre noi zone de iluminare spirituala.

Ca atare, pentru a risipi indoielile am realizat o ordonare cat de cat cronologica.

Antichitate patata

* Iisus a distrus templul din Ierusalim cand a vazut comerciantii, in anul 30 en. Daca cineva s-ar duce in ziua de azi intr-o biserica, moschee sau templu si ar distruge locul sigur va fi deferit organelor de ancheta si ulterior condamnat.
* Apostolul Pavel a ars Templul zeitei Diana din Efes, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, cu o biblioteca de peste 200.000 de pergamente.
* In decursul certurilor teologice dintre diverse factiuni dintre anii 250-450, o parte a bibliotecii din Alexandria este incendiata de primii crestini.
* Constantin cel Mare, sfant, si armata lui omoara armata lui Maxentiu cu crucea pe steaguri („In hoc signo vinces") in anul 312
* Expulzarea lui Arie, pe motiv de erezie in 320.
* 341, la Sinodul din Antiohia, imparatul Constans interzice sacrificiile si ritualurile altor religii, sub pedeapsa cu moartea. Astazi daca cineva ar interzice crestinismul prin lege ar suferi rigorile legii si constituiei in orice stat normal
* 380 Crestinismul este declarat credinta oficiala a Imperiului Roman de Teodosie cel Mare, care se alatura lui Gratian intr-un edict in care declara ca supusii lor trebuie sa marturiseasca toti credinta ortodoxa.
* In 391-393 imparatul Teodosius I a ordonat distrugerea tuturor templelor non-crestine din motive religioase iar patriarhul Theophilus din Alexandria a facut intocmai. Printre victime: Olympia si olimpiadele, a caror desfasurare se facea de peste 1.000 de ani dar si terminarea Misterelor de la Eleusis.
* 10.000 de oameni sunt ucisi in Desertul si Pesterile Schitului Patriarhul Teofil al Alexandriei.
* Sfantul Porfirie, episcop de Gaza (395–420), obtine in anul 402 emiterea unui decret imperial care porunceste inchiderea templelor ne-crestine din Gaza.
* Hypathia, matematiciana, astronoama si filozoafa din Alexandria a fost omorata in anul 415 cu pietre de o multime furioasa de crestini.
* Condusi de Episcopul Chiril, crestinii ard casele evreilor din Alexandria in timpul confruntarilor religioase. "Iar dupa ce sfantul a gonit din locul Alexandriei pe necuratii si ganditii diavoli, a luat purtare de grija sa goneasca si pe vazutii si smintitii diavoli, care erau uratorii de Hristos evrei.

Atunci dumnezeiescul Chirii, umplandu-se de ravna dumnezeiasca, a luat cu el multime de crestini si au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuintele lor le-au surpat si le-au ars impreuna cu sinagoga lor", potrivit calendarului Ortodox.
* In anul 418 toti crestinii care urmau dogmele lui Pelagius primesc interdictia de a mai sta in oricare din orasele Romei.
* Fericitul Augustin discrimineaza femeile si impune ca acestea sa intre in biserica cu capul acoperit „pentru a nu ispiti ingerii". Tot la inceputul crestinismului se propaga ideea ca piramidele egiptene erau „Granarele lui Iosif", ceea ce evident nu sunt.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Http://crestiniiazi.wordpress.com/2011/01/02/crestinism-statistici/

Răspunde

Raportează

Evaluează

Sunt banuieli dar pana si musulmanii recunosc ca Isus a exsitat. Acum nu se stie daca el chiar a fost fiuld lui Dumnezeu sau un profet sau 'nezeu mai stie ce dar el tehnic vrobind a trait

Răspunde

Raportează

Evaluează

Biblia este scrisa de oameni O adunatura de povesti, iar pestera aceea putea fi pestera oricui

Răspunde

Raportează

Evaluează

Da, este scrisa de oameni. Dar, nu orice fel de oameni. Tu, practic n-ai fost pe aceea vreme ca sa vezi dovezile ca Iisus a exista.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Biblia e o carte scrisa de o adunatura de oameni beti si prosti. Citesteste-o cu mare atentie si o sa vezi contradictii peste contradictii si chestii care se bat cap in cap. Inteleg ca daca in Evanghelia dupa Matei scrie una si in cea dupa Ioan alta... dar cand in aceeasi evanghelie la o distanta de cateva versete apar lucruri care se contrazic una pe alta... imi pare rau, dar deja e grav.

Răspunde

Raportează

Evaluează

"viata pe terra" nu atesta existenta lui hristos ) Din cate tin eu minte la istorie viata a aparut cu multi ani inainte de a-l fata Maria pe Sf. Prunc... sau tu de ce crezi ca se foloseste in istorie prescurtarea I.Hr. (inainte de Hristos)? Daca nu stii ce vorbesti mai bine taci...

Răspunde

Raportează

Evaluează

Iisus e una Dumnezeu e alta.Tu ai mers la scoala?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Nu mai cpomenta daca nu sti nici macar drumul spre scoala, sigur ai lipsit la ora de religie. daca habart nai si nu poti arata ca sti ce zici taci ca te faci de ra, eu stiu asta pentru ca stiu si eu, merg la scoala exista bibila, profa de religie, taci constantine ca esti praf.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Mama draga intrebarea facea referie la dovezi istorice nu religioase... asa ca nu vad nici o legatura intre ceea ce am zis eu si faptul ca tu ma acuzi ca nu am dat pe la orele de religie. Se pare ca nici tu nu prea ai dat pe la orele de Limba Romana din moment ce nu intelegi sensul unei propozitii simple + ca se scrie "n-ai" nu "nai". Naiul este un instrument de muzical de suflat. Pe viitor inainte sa acuzi macar sa nu te faci tu de cacao prin simplul fapt ca nu intelegi o propozitie in care se pune clar accentul pe un lucru anume.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Religia se invata la biserica nu la scoala. Biblia este o carte plina de contradictii si ca sa iti si demonstrez iti dau un exemplu legat de ceea ce ai zis tu ca "iisus e una si dumnezeu e alta"
Ioan 10:30 "Iar eu si Tatal Meu una suntem"
Ioan 14:28 "... Tatal este mai mare decat Mine"

Răspunde

Raportează

Evaluează

Tin sa te contrazic:crucea nu e o dovada a existentei lui Hristos pe Pamant, in acele timpuri, multi oameni erau rastigniti, haina putea fi a oricarui om, viata pe terra consta in manuscrise si povesti, de parca ma duc eu la un om si ii zic "acest decet are 300000 ani, si are puteri magice, si pe vremea aceea, lumea nu era prea inteligenta, credeau ca daca o femeie are parul prea lung e vrajutoare, taranii erau foarte usor de manipulat.

Răspunde

Raportează

Evaluează