Imi spun si mie ateii, cum si de ce au devenit atei?

Eu nu-mi aduc aminte sa fi zis privitor la Dumnezeu ca "nu cred pina nu vad". Eu nu am nici-un motiv sa cred in el, realitatea nu imi prezinta aspecte din care pot deduce existenta lui. Normal ca si in cazul existentei lui este valabila deductia logica, dar eu nu am gasit nimic din care as putea trage concluzia ca exista.
In rest, nu comentez.

Înţeleg punctul tău de vedere, Cristi, dar ce te faci, dacă totul este doar în mintea ta, dacă nu există nicio barcă, dacă nimeni nu trebuie salvat, dacă nimeni nu-ţi cere ajutorul, dacă insistând, faci mai mult rău decât bine: înjoseşti, discriminezi (fără voia ta)?

Tu spui: "Eu nu vreau sa ma inchid in cochilia mea si sa imi pese doar de mine, doar de ce cred eu".
Dar dacă priveşti cu atenţie şi în profunzime, tocmai asta faci - impui ideile tale celorlalţi, crezând că tu ştii adevărul (într-o manieră dintre cele mai delicate de pe aici, ceea ce apreciez).

...şi nu înţeleg de ce priveşti totul ca pe o luptă: "...incerc sa lupt cu armele celor cu care am de-a face".

Eu nu văd tabere şi război, văd doar oameni cu păreri diferite, la care ei au tot dreptul şi în ceea ce mă priveşte, este perfect ok să gândim şi să simţim diferit. Nu este nimeni mai presus, doar pentru că s-a întâmplat să creadă în X sau în Y.

Priveşte cum un coleg de-al nostru înjoseşte şi discriminează de dragul "adevărului şi iubirii"...şi încă este unul dintre cei mai finuţi.

http://www.tpu.ro/......-caci-sub/

http://i.imgur.com/zTM6Lia.jpg
(în caz dacă întrebarea dispare)

Probabil şi el consideră că ajută, salvează...
Dar mă întreb: "Oare?".
Nu cumva el este cel care trebuie salvat (de iluziile lui care îl fac să fie rău şi nedrept cu oameni)?

Am stat multe zile si m-am gindit la ce ai zis. La ce a zis acel "coleg" al meu.
Mi-ar place sa imi spui concret unde e injosirea. La faptul ca a facut pe oamenii fara Dumnezeu animale? Nu vad logica. Daca ma trag din maimuta, de ce consider o injosire faptul ca sunt numit animal? Vorba aceea: "ce naste din pisica, soareci maninca". Daca ma trag din maimuta, care e un animal, de ce sa consider o injosire faptul ca am fost numit animal? Ca i-a numit pe cei fara Dumnezeu bestii capabile de orice rau? Priveste la stirile de la ora 5, priveste in istorie, in acele momente cind legea putea fi calcata usor fara repercursiuni, si vei vedea ca cei ce au avut prilejul acesta au fost fiare. Rusii violau femeile pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, si asta nu era altceva decit o urmare a comunismului, insa nici nemtii, cu filozofia lui Hitler nu au fost mai prejos. Acum toti sunt cuminti si frumosi pentru ca ii tine in friu legea, de frica ei se feresc sa faca raul, dar oare citi nu l-ar face daca ar avea situatia in care legea ar putea fi calcata cu usurinta. Exista situatii exterioare care te pot determina sa te infrinezi de la rau, ca sa iti fie bine mai apoi, altfel, va fi de rau pentru tine, insa sunt doar situatii exterioare, pe care, daca le dai la o parte, abia atunci se vede cine e omul cu adevarat. E usor sa determini un violator sa nu mai violeze instaurind o lege prin care cei prinsi ca au violat sa fie castrati, de frica acelei legi, violatorul poate renunta (daca are taria necesara) la a mai viola, insa asta nu arata cine e el de fapt, arata doar ca e constrins de ceva anume ca sa traiasca o viata normala. Realitatea se va vedea atunci cind va putea profita de faptul ca nu e nici o lege care sa il coste pe el ceva atunci cind violeaza, atunci isi va arata adevarata fata, si fii sigura ca, atunci cind va prinde prilejul, o va face din nou.
Dar sa vin cu un exemplu mai uzual. Daca eu imprumut niste bani de la prieteni, ma gindesc sa ii dau inapoi. Nu stiu insa citi gindesc sa o faca din pura corectitudine, sau pentru ca stiu ca daca nu dau banii inapoi, alta data nu vor mai primi imprumut cind vor avea nevoie, ceea ce egoism, ceea ce e rautate, pentru ca se gindesc la ei insisi doar, nu si la cel care le-a dat banii. Daca ar putea, ar fenta ca sa nu mai dea banii, dar ii constringe chestia asta. Da legea, da principiile de relationare umane la o parte, si abia atunci vei vedea de ce e in stare un om. Si istoria arata ca mai mereu cei ce au ajuns intr-o asemenea postura au devenit fiare.
Tu si ateii porniti de la ideea ca omul este in sine bun. Si aici e problema. Crestinii stiu ca omul este de fapt rau. De aici incepe totul. Primul lucru pe care il descoperi in crestinism e faptul ca esti rau, cit se poate de rau, ca vrei sa fii bun, vrei sa faci binele, insa de fapt esti cit se poate de rau. Am mai recomandat eu o carte aici, si o recomand si tie, ca sa vezi despre ce vorbesc. Se numeste "Crestinismul redus la esente" de C.S. Lewis. In prima parte vorbeste tocmai despre aceasta problema, a binelui si raului cu care ne confruntam, si o face intr-un mod cit se poate de practic. Insa astfel iti prezinta filozofia crestinismului asa cum este ea. Mi-ar place sa citesti macar acea parte de inceput, si apoi sa discutam. Poti gasi cartea aici: http://www.scribd.com/......Esente-pdf
Iar, daca consideri ca punctul nostru de vedere e ca omul in sine e rau, sau de fapt, mai bine zis, nu e rau, ci s-a "stricat", nu cred ca acel coleg a adus o injosire si o discriminare celor ce i-au citit rindurile. Dar nici nu ajuta cu prea mult, pentru ca nu a a dus cu sine si solutia. Frumusetea in crestinism e ca, dupa ce ti se pune degetul pe rana intr-un mod cit se poate de categoric, si ah, cit de mult poate sa doara uneori!, ti se ofera si solutia pentru vindecarea ranii. Chesti asta m-a tinut pe mine atunci cind chinuit de dureri cumplite nu mai vedeam nici o raza de speranta. Insa stiind ca exista o solutie pentru toate lucurile, am putut ramine optimist, ceea ce a insemnat enorm pentru situatia mea de atunci. Altfle, mi-as fi pierdut mintile. Si, mai tirziu, solutia a venit, am gasit-o.
Oricum, eu cred ca ce a zis e adevarat. Poate ca e cam dur, poate ca e cam categoric, insa e cit se poate de real, o realitate care nu ne place, caci ni se pune degetul pe rana.
Si, oricum, eu stiu ca tendinta fiecarui om, daca nu s-ar controla, ar fi spre rau. Mai usor faci raul decit binele. Si daca ai lasa totul sa decurga de la sine, mai mult rau ai face. Astia suntem noi, oamenii, si chestia asta nu o poti birui decit prin Hristos. Sau, poti ignora realitatea spunind ca esti bun, si gasind o mie de motive care sa iti dovedeasca asta, insa netinind cont de fapt ca e vorba de orice altceva decit a fi bun. Daca e sa fii cit se poate de realist, vei recunoaste rautatea din inima omului.

Mă surprinde că nu ţi se pare nimic în neregulă în afirmaţiile tipului de aici http://i.imgur.com/zTM6Lia.jpg (mă rog, o furăciune de pe un site propagandist) şi, mai mult de atât, spui că sunt adevărate şi eşti de acord cu ele.

Că suntem fiinţe duale, nu e nicio noutate, dar asta nu înseamnă că unul este inferior celuilalt doar pentru că nu crede în zeul acestuia...cum reiese din întrebare, la care ai subscris.

Personal, nu am nevoie de o carte care să-mi spună că sunt rea, că m-am născut păcătoasă şi că merit să ard o veşnicie în iadul unui zeu bun, corect şi iubitor. Pe deasupra, nu are niciun sens pentru mine; îmi este imposibil să cred în asemenea inepţii şi să le mai şi respect. Prefer să fiu liberă (în gândire) şi să fac şi bune, şi rele (care oricum sunt relative), să fiu om; nu am pretenţii la perfecţiune (care oricum nu există) şi mă simt bine în pielea mea.
Dacă tu ai nevoie de o astfel de carte, nu am nimic împotrivă. E viaţa ta, faci ce vrei cu ea.

Iar ca să-ţi întorc favorul pentru recomandarea cărţii, vreau să-ţi recomand două documentare excepţionale (mie una, mi-au deschis ochii şi mai mult şi m-au făcut să înţeleg multe lucruri, pe care înainte poate nu reuşeam să le leg sau să le cuprind cu mintea mea, toate devenind acum mult mai clare):

- http://www.tpu.ro/......ermite-sa/

- http://www.tpu.ro/......in-loc-sa/

O seară bună.

Nu esti chiar oricine. Esti... NOname. Adica userul anului 2010. Si nu ai ajuns sa fii userul anului 2010, si expert TPU pe deasupra, pe degeaba. Intotdeauna mi-au placut comentariile tale, chiar daca nu am fost de acord cu unele din ele. Sunt inteligente, bine puse la punct, coerente, si arata ca cine le-a scris are o minte deschisa. Dar, gata cu periajul! Ma asteptam macar de la tine, fiind o personalitate bine conturata si placuta, sa accepti sa citesti, sau macar sa incepi acea carte. Sau macar sa tragi o privire asupra ei. Dar nu ai facut-o. Si ma intreb, dupa ce am mai incercat asta cu mai multi atei, cine e mai deschis pentru nou, pentru posibile dovezi, pentru a cerceta, ateii, care intotdeauna mi-au zis ca ei nu au nevoie sa stie mai mult decit stiu, sau crestinii, care se considera a fi limitati, si sunt deschisi pentru alte lucruri (desigur ca sunt si din aceia care se multumesc cu "crede si nu cerceta", dar sa lasam indoctrinarea la o parte, caci si ateii au parte de ea)?
Cartea ce ti-am dat-o spre citire nu e o simpla carte. A fost scrisa in 1941, si are ca autor un profesor celebru de la Cambridge, foarte cunoscut in lumea intreaga, C. S. Lewis. Interesant e ca cartea e o aparare inegalabila a crestinismului, si de aceea a fost tiparita in nenumarate editii pina acum, desi autorul ei a trecut printr-o perioada in viata lui in care a fost ateu inainte de a scrie cartea. Tot in carte poti gasi si motivul pentru care autorul a trecut de la ateism la crestinism. Cartea raspunde la o mie de intrebari pe care un ateu le poate ridica atunci cind sincer cauta dovezi
Deci, nu ti-am dat sa citesti nimicuri care sa iti spuna cit esti de rea. Cartea te ia de la simplul fapt ca stii ce e bine si ce e rau, din experiente de zi cu zi, si iti dovedeste ca binele si raul nu e ceva relativ, ca e ceva cu care ne confruntam zi de zi, si care are anumite implicatii in viata noastra, si de pe urma careia poti trage anumite concluzii.
Dar, gata cu vorbaria. M-am hotarit sa iti postez chiar aici primul capitol, din prima parte a cartii, care nu are nimic de-a face cu crestinismul, ci e doar filozofie pura. Abia in a doua parte vei gasi ceea ce cred crestinii, bazati pe ceea ce se spune in prima parte. Nu ti-am cerut sa citesti toata cartea, asta ia timp, insa prima parte nu ti-ar fi luat mai mult de jumatate de ora sa vezi despre ce e vorba. caci e vorba de doar 5 capitole, care nu au fiecare mai mult de doua pagini scrise normal.
Dar iata capitolul, si astept pareri cu privire la el. Daca te incumeti sa citesti mai departe, vei gasi si anumite obiectii cu privire la ce se zice in el, ca totul sa fie cit mai complet:

1. Legea Naturii Umane
Oricine a auzit oameni certându-se. Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar place dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?" - „E locul meu; eu am fost primul aici" - „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău" - „De ce să începi tocmai tu?" - „Dă-mi o felie din portocala ta. Eu ţi-am dat dintr-a mea" - „Haide, doar mi-ai promis". Oamenii spun lucruri de felul acesta în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni mari.
Ceea ce mă interesează pe mine în toate aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întâmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este pe plac. El face apel la un standard de conduită care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Foarte rareori se întâmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mă-n pace cu standardul tău!" Aproape întotdeauna ea încearcă să arate că ceea cea făcut nu încalcă de fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea pretinde că în cazul acesta aparte există un motiv special pentru care persoana care a ocupat cea dintâi locul ar trebui să-l cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci când a primit o felie de portocală, sau că s-a întâmplat ceva care o împiedică să-şi respecte promisiunea. S-ar părea, de fapt, că amândouă părţile au avut în gând o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care ei sunt de acord. Şi într-adevăr, ei sunt de acord cu privire la ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu s-ar putea certa, în sensul uman al cuvântului. Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere cu privire la ce este Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal.Această Lege sau Regulă despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. În zilele noastre, când vorbim despre „legile naturii", ne referim de obicei la legi cum sunt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei.
Dar când gânditorii din vechime au numit Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii", ei au înţeles prin aceasta „Legea Naturii Umane". Ideea era că, după cum toate corpurile sunt guvernate de legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sunt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura numită om îşi are legea ei - cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.
Putem formula ideea aceasta într-un alt mod. Orice om este supus în orice clipă la acţiunea câtorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în aer, fără să-l susţii într-un fel oarecare, el nu are mai multă libertate decât o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sunt comune lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.
Legea aceasta a fost numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo câte un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti câţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche muzicală. Dar luând rasa umană în întregime, ei credeau că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate,atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un lucru real pe care, în adâncul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi trebuit să-l pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem noi prin bine, atunci,puteam să ne luptăm, dar nu puteam să-i învinovăţim pentru aceasta,la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor. Cunosc câţiva oameni care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, deoarece diferite civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale diferite.
Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată. Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar acestea nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile morale ale, să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor, grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-l va izbi va fi asemănarea dintre ele şi asemănarea tuturor cu învăţătura noastră morală. Câteva dovezi în sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată TheAbolition of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este suficient să-l întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente diferită. Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe câmpul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mândru dacă i-ar înşela pe toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit întotdeauna în concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fii altruist - dacă numai faţă de familia ta, sau faţă de compatrioţii tăi, sau faţă de toţi oamenii. Dar oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una sau patru. Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis ca să iei pur şi simplu pe orice femeie care îţi place.
Dar lucrul cel mai remarcabil este următorul. Ori de câte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine şi Rău real, vei descoperi că-şi va retrage afirmaţia o clipă mai târziu. El poate să-şi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încalci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poţi spune tu un cuvânt, el va protesta: „Nu e bine ce faci". O naţiune poate spune că tratatele sunt lipsite de valoare; dar apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia spunând că un anumit tratat pe care a vrut să-l încalce a fost nedrept. Dacă tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine şiRău - cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii - care este diferenţa între un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni? S-ar părea deci că suntem obligaţi să credem într-un Bine şi un Rău real. Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine şi Rău, la fel cum uneori îşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sunt o chestiune de gust sau de opinie mai mult decât este tabla înmulţirii. Dacă suntem cu toţii de acord în privinţa aceasta, voi trece la punctul următor, care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă în totul Legea Naturii. Dacă sunt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. În cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva, deoarece pe ei nu-i priveşte nimic dinceea ce voi spune. Şi acum, revenind la fiinţele umane de rând care au rămas:
Sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sunt mai bun decât alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi înşine nu am pus în practică felul de comportare pe care îl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea în care ai fost foarte nedrept cu copiii a fost când erai foarte obosit. Afacerea aceea bănească puţin dubioasă - cea pe care aproape ai uitat-o - a venit atunci când erai la strâmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai făcut - ei bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi ştiut cât de îngrozitor de ocupat aveai să fii. În ceea ce priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul tău) sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cât de enervanţi pot fi, nu m-aş mira - şi, în fond, cine sunt eu? Şi eu sunt la fel. Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să respect în totul Legea Naturii, şi în momentul când cineva îmi spune că nu o respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze mai lung decât mâna ta. Probleman care se pune în momentul acela nu este dacă acelea sunt nişte scuze bune. Adevărul este că ele nu sunt decât o dovadă în plus cât de profund credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu credem în comportarea decentă, de ce suntem atât de nerăbdători să ne scuzăm când nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atât de mult - avem sentimentul că Stăpânirea Legii ne apasă - încât nu putem suporta faptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii.Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a îngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul. Acestea deci sunt cele două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai întâi, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe pământ, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu se pot debarasa de ea. În al doilea rând, ei nu se comportă aşa cum ar trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sunt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gândire clar cu privire la noi înşine şi la universul în care trăim.

Asta este. Sper ca ti-ai facut timp sa citesti. Daca ai citit macar asta, atunci ma voi uita si eu la documentarele a caror linkuri mi le-ai trimis. Nu consider corect ca eu sa ma informez, iar altii sa lase la o parte ce am eu de oferit. Cind vei fi citit, voi vedea si eu!

Mulţumesc pentru generozitatea cuvintelor din prima parte, care, ai dreptate, se leagă foarte bine de al meu "decid singură pentru mine" (inteligent).
Însă nu îmi dau seama cum ai dedus că nu am deschis cartea, din moment ce ţi-am şi mulţumit pentru ea (în ideea că dacă voi fi vreodată suficient de interesată de subiect şi plină de nelinişti legate de această temă, o voi lectura; momentan însă, cum spuneam, mă simt bine în pielea mea şi nu sunt în căutări de acest gen).

Iar când spuneam că nu am nevoie de o carte care să-mi spună că sunt rea, că m-am născut păcătoasă şi că merit să ard o veşnicie în iadul unui zeu bun, corect şi iubitor, vorbeam de Biblie, evident.
Nu ştiu de ce, dar mi-ai lăsat impresia că intenţionat ai făcut această confuzie.

Cât despre prima parte a cărţii menţionate de tine, autorul are câteva idei destul de logice şi de bun simţ, dar are şi mai multe pe care le-aş contrazice (cu argumente), dar, cum spuneam, nu este un subiect pe care sunt dispusă să-mi pierd timpul şi, oricum, ar fi prea multe de spus.

În continuare, în opinia mea, binele şi răul sunt relative, iar de aprobarea altcuiva, care se crede superior, deşi nu este, nu am nevoie (fie el un om sau un personaj imaginar). Mă simt destul de sigură pe mine cât să decid singură pentru mine şi să nu fiu plină de frică şi remuşcări la fiecare pas potenţial greşit. A greşi face parte din natura umană, iar fiecare (posibilă) greşeală de-a mea face parte din mine şi puţin îmi pasă cine este sau nu este de acord. Asta nu înseamnă că nu încerc să mă corectez, când şi dacă consider că este nevoie. Numai nu transform fiecare greşeală într-o tragedie personală şi un motiv în plus pentru a considera că merit să ard o veşnicie într-un iad imaginar.

Nu văd de ce aş încerca să repar ceva ce funcţionează foarte bine - asta dacă vorbim strict despre nevoia psihologică de a crede în divinităţi, despre confortul psihic; căci la partea logic-ştiinţifică oricum mi-ar fi imposibil.

Dar mi se pare frumoasă credinţa ta, aproape poetică şi, psihologic vorbind, o înţeleg şi o respect. Rămâi la ea, dacă îţi face bine.

1) Mi-am dat seama ca nu ai deschis cartea prin faptul ca nu ai adus nici un comentariu. Nu se poate sa nu ai nimic de zis atunci cind citesti ceva. Mai ales cinde vorba de o persoana ca tine.
2)Sunt barbat, si nu imi prea place sa citesc printre rinduri. Asa suntme noi barbatii. Tu esti femeie, si asta iti e caracteristic. Nu aveam de unde sa stiu ca ut te refereai la Biblie.
3) Stiu ca ai contrazice autorul cartii. Chiar el vine in capitolul urmator cu citeva obiectii ce pot fii aduse la ceea ce spune in primul capitol. Si bineinteles cu raspunsul la acele obiectii.
4)Imi place. Esti cea mai finuta dintre cei ce nu cred. Insa totusi nu cred ca e corect sa aduci in discutie un anumit tip de comportament al unui credincios, iar mai apoi, cind sa ti se prezinte motivele pentru care acel credincios crede ce crede, tu sa spui ca nu ai timp de asa ceva. Daca nu ai timp pentru a primi explicatii, de ce ai avut timp sa aduci in discutie ce acel credincios spunea despre omul fara Dumnezeu? Nu judecam adesea prea usor pe unii, fara a cauta sa vedem ce ii determina sa spuna si sa creada ceea ce cred? Oricum, e mai bine asa, decit "ignore" sau injurii, ce am primit atunci cind am fost gata sa aduc dovezi serioase, e mai frumos sa spui ca nu ai timp. Iti e caracteristic, esti o persoana finuta, si nu te poti dezice de asta. Dar chiar daca nu ai timp, poate ai sa iti faci, caci, tot la citeva zile am de gind sa iti trimit printr-un mesaj personal cite un capitol, pina ce vei intelege punctul nostru de vedere, si vei intelege si de ce acel credincios a zis ce a zis.
5) Da, nu vezi ce ai putea sa repari la ceva ce functioneaza bine. Dar e o vorba: "binele e dusmanul lui cel mai bine". Banuiesc ca ai o viata frumoasa, ca esti multumita de ea. Ca e o viata buna. Insa cum ar fi daca viata ta ar atinge potentialul maxim, daca ar fi cea mai buna pe care o poti trai? Oare noi oamenii nu ne multumim adesea cu prea putin? Dar gata, nu mai zic nimic, raspunsul concret la aceasta afirmatie il gasesti tot in acea carte.
6) Da, e frumoasa credinta mea. Si poetica. As zice chiar ca e... romantica pentru ca are de-a face cu o dragoste care, desi chiar si pentru unii credinciosi pare a fi una rece, distanta, e totusi calda si plina de pasiune. Mi-a placut cum te-ai exprimat aici.
7) Sa ai o noapte buna si miine o zi cit mai frumoasa!

Îmi place că eşti perseverent. : ))
Noapte bună şi ţie.

Da, sunt. Si stai, ca nu m-am luat de faptul ca nu poti accepta sa arzi in iadul unui zeu bun! Ca si de alte chestii care le-am mai observat in discutia noastra. Am preferat sa merg pe subiectul deschis. Oricum, chiar daca nu sunt de acord in privinta religiei in cele mai multe aspecte cu tine, din cite te-am cunscut ca om, e cu totul altceva.