Am anxietate sociala foarte severa. Nu prea am prieteni si imi place mai mult sa stau singur in casa si sa vorbesc cu mine insumi. Practic cand sunt singur acasa, vorbesc singur despre ce o sa fac maine, despre cum a fost azi. Mereu pe strada imi imaginez ca o sa ma impiedic si o sa rada lumea de mine, simt ca toti rad de mine si ca ma arata cu degetul. Ma simt vulnerabil in fata la tot.Nu pot purta o conversatie cu cineva, nu imi gasesc cuvintele si ma pierd rau. Multa lume crede că sunt analfabet si că nu stiu să vorbesc. Am 20 de ani si sunt un dezastru. In fiecare zi cand mai ies pe afara sunt un baiat zambaret, parca nu am nici un stres. Imediat cum ajung acasa ma apuc amintirile, ca am ajuns de tot rasul si ca nu stiu ce voi face in viata. Ce pot face sa ma schimb? De psihologi nu am timp.

Încep cu aceeași vorba : "te înțeleg". Așa sunt și eu, chiar daca am o varsta mai mică decât a ta. Pur și simplu, nimeni nu observă durerile pe care le porți pe suflet, gândurile închise în interior, cum te ratacesti printre lumea asta plină de lupi, iar tu ești doar o oaie vulnerabilă. Nu poți sta calm, într-adevăr, cu astfel de stări, pentru că, ziua funcționezi bine, însă acasă, in camera ta sau într-un loc în care ești singur (chiar de nu de obișnuiești cu ideea că ești singur, că așa ești mereu, însă aici vorbim despre cum nu sunt persoane in preajma ta) te descarci. Ai metodele tale, poate plângi, poate tii totul chiar dacă îți vine să urli, să înjuri de toți morții și de toți sfinții, simți cum evadezi din viața asta calma, cum nu mai ai nicio scăpare, dar niciuna. Cât despre psihologi, acel "timp" costă, costa bani. Și poate simți că totuși există o scăpare, fara astfel de oameni care poate știu destul de multe, însă la un moment dat te gândești că UNII dintre ei le-au învățat pe toate de prin scoli și tu le suferi pe toate de la viață. Trebuie sa îți găsești o persoană, O singura persoana care sa te înțeleagă. La care sa te descarci. Îți zic eu că nu o ai in suflet. Daca ai avea-o, nu ai mai scrie asta aici, și eu am plâns seri întregi, știam cât de tare doare, însă nu știam de unde vin aceleași dureri. Acum, treptat, unele s-au mai dus, sau poate încă sunt și mă mint eu pe mine. Nici eu nu am cui să mă duc să îi spun, nu că e plecat, nu că nu are timp, ci că nu există. Nu exista acel om real, fara falsitate, căruia sa ii zici să înțeleagă fara sa te judece. Macar atât, daca nu e in stare sa de-a un sfat. Să vezi că ar vrea sa-ti dea unul, în ochii lui, însă chiar nu știe, înțelege în felul lui situația. Noi, oamenii, avem nevoie de sprijin spiritual, trebuie sa ne găsim remedii, însă majoritatea și le infing in vicii. Care, unde duc? La nimic practic, cu folos, la aceeași stare de impas, condamnare in sine. Eu am primit un sfat acum puțin timp, care poate mi-ar fi util, dar îl ignor pe o parte. Să mă duc la un duhovnic cu har, să nu faci greseala pe care poate am făcut-o eu. Să nu crezi că ei sunt "hoți", toți, probabil ai o fărâmă din ideea asta, dar exista persoane cu har. Să mă duc la biserică și să mă spovedesc, probabil că dacă aș fi respectat, ascultat părerea, as fi fost acum mai bine sufletește. Nu e târziu, însă trebuie sa găsesc modalitatea de a o face. Încearcă să îl cunoști pe Dumnezeu, El e singurul ce ne poate ajuta indiferent de orice. El da sens tuturor lucrurilor, chiar de, noi oamenii, nu îl vedem in totalitate. Lucrurile astea trebuie simțite, fiecare le explicăm. Respiram. Asta e o dovadă că Dumnezeu există. Unora li se pare că sună absurd, însă unii sunt total de acord. Fiintele sunt diferite, dar asta e un lucru adus in comun lor. E un fapt bun că vorbești cu tine, însă încearcă să nu te minți. Fii pe cat posibil sincer cu tine, spuneti ție tot ce ai în interior și cauta-l pe Dumnezeu. Cum? Prin credință și rugăciune. El îți va trimite o persoană alaturi, însă vezi ca ea sa nu fie cea greșită. In anii tai, fac pariu, că ai întâlnit oameni cu totul diferiți, de la care ai învățat foarte multe lucruri, chiar de acum nu îți dai seama. Ai multe oportunități, dar sa nu îți pierzi controlul de sine. Odată ce ți-l pierzi, te pierzi pe tine și nu e sub nicio forma indicat sa o faci. Ai nevoie de un remediu plăcut, un refugiu calm, o înțelegere, în mine le regăsești. Eu te înțeleg, fara prejudecăți. Ai o teama ciudata în tine, pentru că nu găsești curajul. Încerci să-ți bagi gânduri in cap, motivații, însă nimic nu te ridica din imperiul tau sec. Eu când am astfel de stări, ascult muzica. Sau repet versurile, in caz de sunt afara și nu pot varsa lacrimi, conștientă că nimeni nu mă va înțelege. Nu mă înțelege familia, d-apai prieteni sau "străini"? Până la urmă străinii sunt aproapele meu, ii iubesc pe fiecare in parte cu mici straturi de ura. Oare așa suntem noi oamenii sau așa tindem sa credem că suntem?