Trec printr-o perioada foarte proasta de ceva vreme, mai exact cam cu 2-3 saptamani inainte de inceperea pandemiei. Atunci am fost "anuntat" de prietena mea ca relatia noastra, din punctul ei de vedere a ajuns la final, iar motivul pentru care ajunsese in acest punct era ca nu se mai intelegea cu mine.

Relatia noastra a inceput in urma cu 6 ani. Initial am fost prieteni foarte buni dupa care amandoi am inteles ca e ceva mai mult decat atat intre noi, amandoi nemaiavand relatie pana atunci. Totul a descurs perfect, cel putin in primii 2-3 ani. Nu aveam absolut nici o problema in relatie, nici cea mai mica.

A intervenit distanta, ea fiind plecata in alt judet pentru studii. Reuseam sa ne vedem doar in vacante sau cand venea ea acasa. Nu a reprezentat o problema pentru noi, am tratat situatia asa in fel incat sa nu duca la destramarea relatiei, pentru ca distanta ar fi reprezentat singura problema si am considerat amandoi ca putem sa trecem peste asta.

Am continuat relatia. Totul era normal, ca la inceput, pana cand a intervenit si monotonia. Faceam mereu aceleasi lucruri. Eu aveam impresia ca nu este de ajuns, voiam sa ii ofer mai mult, sa diversific lucrurile pe care le faceam dar ma loveam mereu de refuzul ei. Devenise cumva mai rece, distanta si aveam impresia ca nu ii sunt de ajuns, ca vrea mai mult de la mine. Refuza sa duca o conversatie mai dezvoltata despre relatia noastra, spunandu-mi mereu ca este bine si ca ii ajunge atat cat facem. Asta a condus la un fel de frustrare, nu reuseam sa inteleg de ce ma refuza mereu. Gasea cate un motiv pentru fiecare refuz al ei.

Impreuna cu frustrarea pe care o aveam, eu la randul meu, am devenit oarecum mai rece si distant, fara sa observ schimbarea de comportament pe care o suferisem. Desi relatia se ducea la vale in fata ochilor mei, eu nu am reusit sa constientizez asta la momentul oportun.

Aveam obiceiul de a o suna zilnic, la ore aproximativ fixe, de cel putin 2 ori pe zi. Incepuse sa nu imi raspunda la telefoane, nu insistam prea mult crezand ca are treaba si sperand ca o sa ma sune inapoi cand o sa vada ca am sunat-o, dar m-am inselat, timp de 7 zile la rand, moment in care i-am trimis un mesaj in care i-am spus ca nu o sa o mai sun si daca vrea sa vorbeasca cu mine stie numarul de telefon. Inca 7 zile nu am mai auzit nimic de ea. I-am trimis un mesaj prin care am intrebat-o care e planul ei si de ce face asta la care ea mi-a zis ca relatia din punctul ei de vedere s-a terminat.

M-am simtit ca si cum as fi fost impuscat direct in tampla. Cu 2 saptamani inainte cumparasem inel de logodna, aveam de cand sa o cer chiar de ziua ei. Din ziua respectiva pana undeva prin iunie am incercat sa inteleg motivul pentru care pusese punct relatiei. Efectiv scriam romane, imi ceream scuze chiar si pentru lucrurile pe care nu le facusem dar tot ce primeam era un "nu" sec. Refuza sa imi ofere o explicatie, se ascundea in spatele unui motiv banal.

Am rupt legatura timp de o luna de zile, pana cand am vazut-o, din intamplare, ca a venit acasa. Desi nu mai vorbisem de mult timp si spusese clar ca a pus punct relatiei, in clipa aceea mi-a venit sa ma duc la ea si sa o strang in brate. Faceam asa in fel incat sa ma intersectez cu ea afara, cu speranta ca o sa pot purta o discutie, dar nici macar fata in fata nu spunea nimic mai mult decat un "nu mai e nimic intre noi". Am cautat in continuare motivul la mine, m-am vazut ca principalul vinovat pentru care s-a ajuns in punctul asta, in fiecare zi cand ieseam la plimbare cu cainele retraiam momentele din trecut sa ma injuram in mintea mea. Vedeam cate greseli am facut. Greseli pe care nu le-am constientizat la timpul lor si nici nu mi-a atras atentia.

Voiam sa ma corectez si sa fiu exact asa cum vrea ea, dar nu mi-a acordat sansa. Eram dispus sa fac orice pentru ca relatia sa fie pusa pe sine inapoi, pentru ca o iubeam orbeste. Lovindu-ma mereu de refuzul ei, am inteles ca nu avea sens sa mai insist si am inceput sa o evit, pentru ca imi faceam rau cu mana mea. De fiecare data cand o vedeam imi venea sa ma duc si sa o strang in brate si sa o intreb cum se simte, ce mai face. Imi venea sa o tin de mana si sa nu ii mai dau drumul. Ne evitam reciproc, eram ca doi straini. Asta m-a durut cel mai tare. Omul cu care am impartit totul 6 ani de zile se comporta de ca si cum nu m-ar cunoaste.

Ma simteam oribil. Treceam pe langa ea fara sa ii spun ceva, desi in sufletul meu urlam. Dupa ceva timp, intr-o zi, cand eram afara cu cainele meu, am prins-o din urma si am incercat sa vorbesc cu ea. Voiam sa pastrez macar o relatie de prietenie cu ea de dragul timpului petrecut impreuna. I-am propus sa iesim la plimbare asa cum o faceam pe vremuri, fara sa incerc vreo impacare cu ea. Ma simteam oribil. Deja ma injosisem foarte mult pentru a salva relatia si inca o faceam pentru a putea sa o pastrez ca prietena. A vorbit foarte normal cu mine, deschis, a si acceptat propunerea, doar in vorbe. Dupa ce am chemat-o de cateva ori si-a gasit scuze mi-am dat seama ca a vorbit cu mine doar asa, de mila... Eu care traiam cu impresia ca ma evita doar pentru ca o evit am ajuns sa inteleg, tarziu ce-i drept, ca ma evita de buna voie.

Fiecare "ultima data", "nu o mai caut", "nu are rost" s-a transformat mereu in "inca o data", cea mai mare prostie pe care am facut-o. Ca o ultima incercare, dupa cateva zile, i-am dat un mesaj in care am invitat-o la un concert de muzica clasica in aer liber, in perioada in care eram impreuna mergeam la astfel de evenimente de fiecare data cand aveam ocazia. Cand am vazut anuntul legat de concert m-am gandit instant la ea, stiind ca ii place si aducandu-mi aminte ca imi spusese ca ii este dor sa mearga la un concert, nu am ezitat sa ii trimit un mesaj in care am invitat-o sa mearga alaturi de mine. Evident, am fost refuzat.

Ziua concertului a fost ziua in care am fost impuscat inca o data. M-am pregatit si am plecat singur inspre zona in care urma sa aiba loc concertul. Pe drum, lipsit de chef si dezamagit, am schimbat trasaeul si m-am dus in parc. Stateam asezat pe banca moment in care o vad pe ea de mana cu altul. Am vazut negru in fata ochilor, nu stiam unde sa ma duc ca sa nu ma vada.

Din ziua aia, totul s-a inrautatit si mai tare pentru mine. M-am inchis in casa, nu am mai iesit nicaieri decat cu cainele prin cartier la orele in care eram sigur ca nu o vad. Cu toate astea se intampla sa ma mai intersectez cu ea, de fiecare data inima imi iesea din piept si incepeam sa tremur, nu stiam cum sa fac sa dispar. Toata vara am iesit de 2-3 ori in oras cu treaba si de fiecare data soarta mi-a dat peste cap, facandu-ma sa dau cu ochii de ea. Ultima data s-a intamplat chiar azi. Era peste drum de mana cu el. La o ora la care in 6 ani de relatie nu am reusit sa o scot din casa.

M-am lungit foarte mult. Pana si eu m-am pierdut in timp ce scriam.

Ma doare teribil de mult sa vad cum am ajuns sa fiu un strain pentru fata care a fost prima mea iubire si pentru care as fi facut orice. Am crezut prea mult in vorbele ei si in faptul ca vom avea in final fericit in cele din urma. Am vrut ca ea sa fie prima si ultima mea dragoste.

As vrea un sfat, nu reusesc sa trec peste problema asta, azi o urasc, maine ma gandesc iar la ea. 5 zile uit de ea si a 6 a zi se intampla cumva sa o vad undeva si iar ma simt ca un rahat. Inca o iubesc si ma simt dezgustat pentru asta. E ca si cum as iubi o straina pe care am vazut-o intamplator pe strada.

Ma bucur pentru ea ca nu e in locul meu, asta e singurul lucru pozitiv pentru mine din toata treaba asta.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook