La inceputul pandemie mi-a fost frica sa iau covid si asta mai mult pentru a nu il da celor mai in varsta din famila mea si chiar am crezut in existenta acestui virus.
Acum dupa un an si dupa ce am vazut multe situaii nu prea mai am atata incredere in acest virus, mi se pare ca se minte cu nerusinare.
Si ma intristeaza la culme cand ma suna prieteni sa imi ceara sa ne vedem.
Chiar daca e sa nu cred in acest virus, tot am o frantura ca acest virus exista si ca poate pune in pericol viata parintilor si bunicilor mei.
Voi ce credeti?
Ce credeti ca este adevarat si ce nu?

Cei 1400 oameni din ATI doar din România cred ca se minte cu nerușinare? Ce zici? Sunt acolo din placere cu tuburi in gat?

Am cunostinte care au ajuns la ATI + alte persoane doar infectate din jurul meu confirmate prin teste dar cu cazuri usoare, deci cred in existenta virusului. O persoana de 50 de ani maxim vecin cu mine nu mai putea respira dupa ce a luat virusul, intre timp e stabil acum dar asa ca si chestie. Pe toti ne deranjeaza situatia si vrem cat mai repede ca viata sa revina la normal, dar va mai dura probabil un an.

Numai mancati ma bors aiurea, virusul este cat se poate de real, cand va aud pe unii ca va indoiti va doresc sa ajungeti la spital sa numai aveti aer sau sa vedeti cum este.Lumea moare din cauza acestui virus si tu te indoiesti, o Tomo Necredinciosule.

Sa stii ca pe scara prostiei, sa nu crezi in covid e deasupra teoriei ca Bill Gates vrea sa-ti bage microcipuri. Reflecteaza si tu putin la asta.

Prin respectarea unor minime reguli de igienă, ieși, distrează-te!
Stabilește, acasă, un spațiu de dezinfectare. Un covoraș la intrare udat cu clor, șervețelele dezinfectante etc.
Izolarea dăunează grav sănătății psihice.

Vrei să testezi? Mai bine nu. Virusul există. Poate parinții tăi au anumite probleme de sanatate, nu trece cu superficialitate și totuși pune mască oriunde mergi...

Se minte? Asta crezi tu! Nu te-ai infectat până în prezent pentru ca nu ai întâlnit încă pe cineva infectat care la rândul lui să te infecteze și pe tine. Crede-mă, nu crezi în virus. Nici eu nu credeam și la un moment dat am început să nu mai bag in seamă. Purtam mască, mă dezinfectam.Dar uite că tot m-am lipit de el după ce l-am luat de la fostul loc de muncă. Însă nu ți-ai dori sa te trezești cu animalul în tine și nici nu știi cum va evolua. Iar după ce testul mamei mele a ieșit pozitiv, poate ziceam că nu are nimic și ca s-a trecut aiurea "pozitiv" în test. Însă simptomele nu au ezitat să apară atât pentru mine cât și pentru mama. Din fericire suntem ok, dar nu ți-ai dori să vezi cum este prin spitalele din România. Acele spitale "suport covid". După ce mama a fost testată pozitiv, medicul de familie a cerut o evaluare. După o săptămână de la rezultat au venit cei de la ISU, luat-o pe mama și transportat-o la spital pentru evaluare. Din ce mi-a povestit mama, în acel microbuz trebuiau să fie 11 persoane din care la spital au ajuns numai 8 ( inclusiv mama). La domiciliu când i-a cautat ISU pe ceilalți 3 pacienți, cică s-au internat peste noapte. La întoarcere din 8 pacienți, au revenit doar 7 după ce unul dintre ei avea saturația scăzută de oxigen și l-au oprit acolo.
La spital, tot mama mi-a povestit, că erau oameni în cărucior internați dar scoși din salon pentru analize și care mergeau cu tubul de oxigen după ei. Era o femeie în jur de 65 ani care, zicea mama, că era fericită pentru că s-a făcut bine la plămâni și că urma să plece acasă. Dar ceilalți aflați în stare grava? Cu ei ce se întâmplă? A venit mama cu lacrimi în ochi acasă. Crezi ca este glumă? Crezi că suntem mințiți? Nu, nimeni nu ne minte. Trebuie să recunosc ca eu m-am speriat după ce am văzut de la balcon cu mama a fost luată de acea mașina de la ISU și mai ales când i-am văzut pe cei de la ISU îmbrăcați în combinezoane. Mă întrebam "oare o mai văd vreodată pe mama?" Apoi am început să fac curat prin casă de frică sa nu fac iar vreun atac de panică.

Țin minte când a pornit valul în Europa, la Italia, și povesteau rudele oamenilor decedați că veneau și ii lua de acasă, apoi nimeni nu mai știa de ei. Oamenii mureau, erau băgați în saci negri și asta era tot. Rudele aflau după 3 săptămâni că persoana a murit. Asta vrei și tu să trăiești? Pentru că sincer îți spun, eu nu îmi doresc. La cât de bărbat sunt eu, însă ziua în care mi-am dat seama ca am virus am început să plâng. Atunci am comandat o pizza și simțeam doar ca este caldă, fără gust și miros. Apoi când am muscat din usturoi și nu am simțit nimic. Și am început să plâng ca prostul gândindu-mă că "acesta sa fie începutul sfârșitului meu?". Și mai ales m-am gândit la mama pentru ca numai pe ea o mai am. Și apoi să vină rezultatul la testul făcut de mama, să faci atac de panică, sa intre și mama ta în panică și nu ai ce face decât sa deschizi geamul, lași să între aer și încerci doar a-ți calma mama. Sau bunica, fratele... Oricare persoană de care îți pasă. Din cauza stresului să îți pierzi răbdarea, trântești, ai nervi. Cam asta am trăit eu de când am aflat că am virus. Asta pe lângă simptome și nu mai contează acum. Însă sa te ferească Dumnezeu de asa ceva.

Normal că virusul există! Populația planetei s-a împuținat cu 2, 7 milioane de oameni din cauza lui. Ideea conform cărei virusul nu există este o teorie a conspirației întru cât avem dovezi care confirmă existența sa!

Băh, nene! Stai puțin, să lămurim aici ceva. În spital se vaită unu și alt-ul că nu poate să respire și tu încă te mai îndoiești? Se mai întâmplă să și moară cei care au avut ghinion să contracteze virus-ul. Dar ce este important de ținut minte, este că cei care au supraviețuit variante-i cu complicații spun foarte clar că au rămas cu sechelă la plămâni. Grav nu este că ai murit, sau că vei muri (este și asta, în funcție de ce crede fiecare), ci mai degrabă, grav este că ai supraviețuit cu sechele! Eu vreau să știu: sechela la plămâni, dacă treci peste ce este mai greu, se vindecă în timp? Adică, plămân-ul se reface după o vreme, ca ficat-ul?... de exemplu. Ficat-ul are capacitatea de a se reface. Dar, la plămân de unde mai iei tu alveole?